Plouă parcă de trei vieți

Făcusem o baie fierbinte, cum fac de obicei. Am rămas, bineînțeles, fără oxigen și abia am ajuns în pat să-mi recapăt răsuflarea. Corpul mi-era moleșit.

Eram eu și televizorul. Știri. Concertul lui Roger Waters, unde pleacă elevii care au luat 10 la bac, criminalistică, drept britanic… Preț de câteva secunde s-a creat parcă un fascicol de energie între mine și cutia de plastic. Atât vedeam și mă gândeam că totul se întâmplă tuturor cât timp stau eu în pat și le privesc.

Mi s-au încețoșat ochii de lacrimi, le-am șters și-am venit să scriu. Cânta o piesă cu save me from myself.

Ar trebui să caut paragraful acela despre sexualitate (culmea!) din cartea de la C. care m-a făcut să mă gândesc la cele discutate cu R.

Ca și cu chestia aia pe care nu mai știu unde am văzut-o. “Cicatricile care își retrăiesc rănile”.

Discursul cu nu vreau faimă și bani mi l-am mai ținut o dată astăzi și e cunoscut, nu îl repet. Ce vreau eu e dincolo de toate astea. Iar în ultimul timp, drept să spun, nu prea mai cred că am să ajung acolo. Dincolo. La ceva. Dar totuși…

Mi-am amintit, de asemenea, zilele cu acel televizor, cu acea antenă și cu acele pâini. Cât e de ciudat că îmi sunt dragi amintirile acelea?!

Că tot am pomenit de R., mă întorc iar la acel “noi”. Categorisirea aceea, am tot vrut să îl întreb și mereu mi-a fost frică să nu-și fi schimbat părerea, să nu fi înțeles eu greșit, să cine știe ce. Și-apoi chiar de îl întreb, nu-i place lui să facă vreun compliment. Dar totuși…

Mai devreme mă uitam la raftul din dreapta bibliotecii. M-am speriat. Sunt o mulțime de cărți necitite acolo. Altele, în partea cealaltă a bibliotecii. Altele, la bunica în bibliotecă. Altele, în Biblioteca Județeană. Altele, la librări. Altele la…

Așa cum de la o notă ajung la un vers apoi la o idee apoi iar la o pagină din vreo carte apoi îmi aduc aminte de un om, starea pe care o aveam, paginile pe care le-am scris atunci, pietrele culese, altă carte, o discuție, o pană, o supărare. Infinit. Infinitul mă sperie, cred. Vine iar vorba de dualitate. Și revin la cartea de la C. O fi infinitul format din cercuri?

Ascultam un cântec, un alt cântec, care mi-a re-subliniat importanța încercării. Întrebărilor. A experiențelor. “Ce-ar fi fost dacă?” ajunge să te sufoce. Doar că e o problemă falsă. Orice fapt are cel puțin o alternativă. Te poți întreba mereu ce-ar fi fost dacă. Soluția, bănuiesc, e să nu rămâi prins în întrebarea asta.

Plouă parcă de trei vieți.

Jurnal de călătorie

6 feb 2012: Dar eu mă supăr mai ales să ştiu că eu revin mereu pe aceleaşi cărări şi nu aleg să pornesc printre buruieni. Nu sunt un om curajos, cred. Mai supărător e sentimentul când stau, în mijlocul cărării, în „plin soare, plină de umbre”. Şi e ciudat, fiindcă nu mi-a fost niciodată frică de solitudine, nu mi-a fost frică niciodată să rătăcesc pe străduţe pustii ale unor oraşe necunoscute; însă, în anumite aspecte, am nevoie de cărări. 

„The price of being misunderstood. They call you devil or they call you god.” Jonathan Livingston Seagull, Richard Bach. 

„Maturizarea, în aparenta ei deplinătate, nu e decât o instrumentalizare a ființei, o solidificare care încearcă să obțină eficacitatea. Tot ce e posibil pur în copilărie se închide în puținătatea realului; o imensă plasticitate se schematizează pentru a deveni funcțională.” 

„În generația noastră, fiecare e suma a ceea ce i s-a interzis să fie.” 

„Lucrul cel mai grav care i se poate întâmpla unui om tânăr este să fie lipsit de capacitatea de a admira.” Jurnalul de la Tescani, Andrei Pleșu. 

La doi nuci.

Construcțiile cu noi, în care eu sunt parte integrantă, în care mi-e greu să cred. Îmi lipsește încrederea în sine. O parte. „Vezi, ei nu sunt ca noi.” Mă opresc din vorbit și casc ochii. Nu se vede și nu zic nimic. Mă întreb cum am ajuns acolo și mai ales dacă e adevărat. 

Puritatea nu mai există în nimic. Poate doar la copiii care nu au împlinit încă 4 ani, dar nu știu dacă asta trebuie pusă la socoteală, din moment ce ei nu sunt conștienți. 

Ne alterăm. Ne alterăm și spun asta ca fiind unul dintre cele mai normale și naturale lucruri. „Ne” noi pe noi sau “suntem” – din afară, de către alții sau de către ceva. Căutăm scuze, nimic nu mai e cum ar fi trebuit să fie, ne întristăm dar ne obișnuim repede cu noua situație. Mergem înainte (?). Ne purtăm ca niște străini, nu ne pasă ce consecințe au acțiunile noastre. E mult mai ușor să faci un rău decât să faci un bine. 

Nu suport când cineva țipă la mine. Mă fac mică, mă sperii și încep să plâng. Poate fi pe jumătate glumă. Are același efect. 

Îmi lipsește G. Sunt egoistă, mă hrănesc cu oameni. Fiecare are rolul lui, fiecare e pus într-o categorie bine definită în ne-cuvinte, categorii din care se tot mută(?). Stări și emoții. 

***E ca un fel de dovadă supremă că nu poți avea încredere în nimeni și că nu te poți baza pe nimeni. Chestiune venită din trei părți. Rămâi în mijlocul unui platou întins și nu știi încotro să mergi. Așa te simți. Pierdut și debusolat. Stai între oameni și ești singur. Acolo se simte cel mai bine izolarea. 

Mă întreb ce este de preferat. Să visezi la ceva ani la rând, fără să o obții niciodată? În acest fel rămâne acolo sus, pe piedestal, perfect și nealterat. Sau să obții ce-ți dorești și să realizezi că defapt nu e deloc așa cum ți-ai închipuit tu. Să te lupți apoi cu dezamăgirea… 

“Viermii cei graşi sorb rămăşiţele fetide din canale. Asta mă îndeamnă să mă privesc din profil. Mă văd pe mine însumi în cafenea, aplecat deasupra cărţii; vad târfa de lângă mine citind peste umărul meu, îi simt răsuflarea în ceafă. Aşteaptă să-mi ridic privirea sau poate să-i aprind ţigara pe care o ţine în mână. Mă va întreba ce fac aici de unul singur şi dacă nu mă plictisesc. Cartea este despre Stil şi Voinţă şi am adus-o cu mine pentru că este un deliciu să citeşti într-o cafenea zgomotoasă - este de asemenea şi un mijloc de apărare împotriva bolilor. Şi muzica este bună într-o cafenea aglomerată - îţi măreşte sentimentul de solitudine, de izolare.” Primăvară Neagră, Henry Miller. 

Zilnic se demontează mituri și basme. Până ajungem să nu le mai avem, până ajngem la un simplu stadiu de “funcționalitate”. 

Îmi place să fiu singură pe drumuri. Străzi noi, orașe noi, șoferi noi, gări noi. Tot înainte!

Șoferul ne spune “copiii lu’ tata”. În mașină sunt oameni cu vârste cuprinse de la 20 la 60 de ani. El are 50. A reușit să mă facă să zâmbesc chiar și în dimineața asta.

Titlu

“…să nu se aștepte să găsească în cartea asta adevărurile mele cele mai teribile; pe acestea le vor găsi numai în ficțiunile mele, în dansurile sinistre ale celor deghizați care spun sau revelează adevăruri care, altminteri, nu se pot spune deschis.”

“Voi fi întotdeauna cel care a așteptat să i se deschidă ușa, în fața unui perete fără ușă.”

E nebunie sau speranță? Sau sunt una și-aceeași?

Întrebarea este dacă ei sunt sau nu fericiți. Dacă ceea ce arată ei exteriorului este adevăr ori ba. De unde știi că nu mint, așa cum faci și tu uneori?

Și-atunci, suntem o lume de triști? O lume de triști care proiectează în exterior o falsă imagine de fericire? Cum vine asta? Și de ce suntem atât de triști?

Nu de mult spuneam că îmi dau seama că eu sunt motorul. Dar nu mă pot ridica. Sensurile, și-așa abia întrezărite, se împotmolesc brusc. Subit. Gândesc din ce în ce mai negru și mă sperii de scenarii îndepărtate și posibile. Mint. Acele scenarii nu sunt doar “posibile”, ci vor avea loc, cu siguranță, într-un viitor mai mult sau puțin apropiat.

Încerc să nu-mi fac obsesie din camera albă. Dacă mă gândesc bine, a fost etapa în alb și negru. Mă refer doar la culori. Și ah, da, mai era, din când în când, și  o bucată de cer.

Astăzi mi-am aranjat cărțile. Am găsit loc. Am vrut să spăl pietrele, dar când am văzut câte sunt, m-am lăsat păgubașă. Am rupt câteva pagini scrise în câteva momente de cumpănă. Gândurile acelea sunt trecute și pe aici pe undeva (asta fiindcă odată, cineva, m-a certat rău când am rupt cuvinte).

“Scindat între gândirea magică și gândirea logică, omul rămâne exilat, departe de unitatea sa inițială; s-a frânt pentru totdeauna armonia dintre om și sinele său, dintre el și cosmos.”

“Ființa umană este în mod esențial contradictorie, și până și Descartes, piatra de hotar a raționalismului, și-a creat principiile teoriei sale plecând de la trei vise.”

Maioul meu preferat are, cred, cel puțin 15 ani. E de-un alb îmbătrânit de vreme. Are niște mâzgâleli ciudate, maro, ce se vor a fi trandafiri. Plus alte picățele rotunde, galbene și câteva dungulițe mărunte și întrerupte, roșii. Ce mai, e urât. Dar când îl iau din dulap mereu îi spun că e maioul meu preferat. Mă întrebam azi de-oi fi cumva materialistă, dacă mi-s așa dragi anumite lucruri. Cum e și pisica de pe pijama.

“Ceea ce demonstrează, cred, că destinul ne conduce mereu spre ceea ce trebuie să fim.”

(Înainte de tăcere, Ernesto Sabato)