Sunt bine

Da, se știe. Nu suntem sinceri. Suntem învățați să ascundem. De aceea răspundem cu “Sunt bine” atunci când suntem întrebați. Suntem bine? Nu.

Dar atunci când am simțit nevoia de a vorbi nu am fost ascultați. Atunci când am simțit nevoia de a vorbi am primit eticheta, glumeață sau nu, de “femeie”, fiindcă nu-i așa, doar femeile au drame pe care le intensifică voit, fără motive, pentru a arăta lumii că … . Atunci când am simțit nevoia să vorbim am primit un “Calmează-te, va fi bine, nu trebuie să îți faci griji”, pentru a încheia o discuție neinteresantă într-un mod cât de cât politicos, iar subiectul a fost schimbat rapid. Atunci când am încercat să vorbim am primit o bătăie ușoră pe spate cu îndemnul “Hai să nu fim prea emoționali”, și n-am mai fost deloc “emoționali”.

Nu a contat că în spate chiar există ceva. Repet, suntem egoiști, nu ne interesează cotidianul altora.

De aceea, la întrebarea “Ce faci?”, nu răspundem niciodată cu “Singur” “Confuz” “Călcat în picioare”  sau “Strivit” , ci cu “Sunt bine.”

Râșniță. Nimicuri.

Acum se simt ca nimicuri. Stările și tot. 

27.06.13

Am simțit nevoia să închid ușa. Să-mi închid, astfel, totul între cei patru pereți. Dar fereastra e deschisă. Se aude doar ploaia și miroase proaspăt.

Mi-e dor de multe persoane. E liniște și tună.

Subconștientul are renume bine-meritat. Am visat foarte ciudat și urât astă-noapte, dar înțeleg. Astăzi e doar prima zi.

28.06.13

În patul cel alb mă simțeam la locul meu. Acolo, trupul vlăguit se odihnea, mintea intra în pace, răsuflam ușurată și uitam tot stresul de peste zi.

Acolo mă simțeam la locul meu, și e tare ciudat acum când mă gândesc la asta, mai ales știind cum alergăm noi după tot felul de cai verzi pe pereți și nu suntem niciodată mulțumiți.

Mereu am căutat și așteptat soluții din exterior, dar e timpul să-mi dau seama că eu sunt motorul, și nu piesa.

29.06.13

Visam că urc un munte a cărui pantă era acoperită de muschi verzi și plini de ploaie. Eram trei. Vedem doi urși, probabil pui. Urcăm. Vedem un lup. Urcăm. Când am văzut ursoaica am decis să renunțăm și să coborâm.

Am spus mereu că în mine există un uragan. La exterior aparențele sunt foarte calme, incredibil de calme. Dar în interior totul se învârte, se sparge, se scot copaci seculari din rădăcini, se dărâmă case. Când mă salută dau ușor din cap, poate schițez și un zâmbet. Când nu mă salută, îmi continui treaba fără să las la vedere nici o urmă.

Acum am impresia că uraganul a ieșit înafară. Tot nu se vede, tot se învârte. Fiindcă mă simt la răscruce de orice, de toate.

Și lui G. îi plac ciorile, iar asta este foarte, foarte important. Tot lui i-a sărit în ochi aia a mea, cu “căldura din brațele lui”. Iar eu nici nu mai știu ale cui erau brațele alea.

Mă macin prea mult.

Nimic

nimic nimicnimicnimicnimic nimic. Nimic.



Nimic.