Autoportret

Ţin Autoportretul în mâini. Miroase a bibliotecă şi are paginile fine, îngrijite. Mi-e bine aşa şi mă bucur ca un copil la un cadou adus de Moş Crăciun. Chiar de Moş Crăciun, când încă mai există magia aceea.

Mai sunt trei zile de iarnă, iar vremea de afară arată asta. Încă de dimineaţă norii joacă hora cu soarele. O horă moldovenească. Când e cer senin şi soare, când ninge viscolind. Când e lumină, când e gri. Soarele devine parcă o lampă de birou, ca cea pe care o am acasă. Iar un titan invizibil se joacă cu butonul, când mărind intensitatea, când micşorând-o.

Mă întorceam acasă, protejam cărţile de fulgi dar m-am oprit la o fotografie din rândul celor de pe gardul parcului. Scriitori. Şerban Foarţă, şi-am zâmbit şi-am mulţumit pentru mărţişor.

Pe prima pagină scrie:

„Există o singură plăcere, aceea de a fi viu, restul e mizerie.

(Cel care a scris această frază s-a sinucis. Se chema Cesare Pavese)”

Doar ce-am avut jurnalul lui pe mână. Ceea ce n-am avut a fost răbdarea. Dacă ştiam că rândurile ultime vorbesc despre bilanţul anului încă din luna august, sticluţa cu răbdare era plină. Mereu m-a fascinat ideea sinuciderii şi procesele interioare ce-l fac pe om să ajungă acolo. O posibilă reluare.

„În rest, explicaţia pentru nevoia mea de confesiune e foarte simplă. Fiind un introvertit, nu am cum să scap de „eu”. Nu pot scrie dacă nu mă descriu.”

„Trecutul trăieşte, e viu, ia parte la prezent, îl influenţează şi se schimbă în funcţie de ce ni se întâmplă.” Adevăr.

Îmi plac mult oamenii (în general, mai în vârstă) care taie aerul cu mâna lăsând să se înţeleagă că discuţia s-a terminat. E un gest tare.

Trebuie să vorbesc despre compotul bunicii. Copotul bunicii e limpede iar cireşele sunt mereu grase, lucioase şi perfecte. Nu e foarte dulce, dar cel mai important – e pe placul preotului de la Sf. Dumitru. Preotul de la Sf. Dumitru, la sărbători, mănâncă mereu compot la bunica. Acest fapt, îţi dai seama, G., îi umple bunicii inima de bucurie. Apoi, încă o dată, când îmi povesteşte mie. În fiecare an, de când mă ştiu, se întâmplă acelaşi lucru. Şi spune „Nu ştiu de ce-i place aşa mult, probabil că îl fac exact pe placul lui.” Mi-e dragă. Iar cireşele din compot mi-au amintit azi de A. şi de domnul R., profesorul de română. Eram la şcoala generală, prezentam probabil compuneri despre anotimpuri. A. vorbea despre toamnă şi ai ei struguri „bosumflaţi”. Domnul R. a râs şi-a mărturisit că i-a plăcut nespus epitetul ăsta. Mi-e dor de domnul R. Tot el spunea, atunci când mâncau băieţii pufuleţi cu arome, că „miroase-a pute”.

După cum am spus, titanul invizibil s-a jucat azi toată ziua cu intensitatea luminii. Se auzeau păsări ciripind, dar parcă nu sună ca cele de la ţară. Ori acolo liniştea e mai adâncă şi orice sunet ce-o taie sună altfel, ori păsările de aici sunt citadine. Le vedeam cum mâncau din făina puilor de găină. Îmi ziceam, „Uite! fură!” dar nu m-am supărat niciodată pe ele că-s hoaţe.

Deseori se întâmplă ca atunci când nu ajungi la o înmormântare, din varii motive, să-ţi spui că e mai bine să rămâi cu amintirea celui trecut în cele veşnice aşa cum era el „la petreceri”. Adică viu şi vesel. Îmi dau seamă că este o scuză. O scuză proastă. Însă gândindu-mă la asta, eu nu-mi amintesc pe cei morţi în sicriu, ci doar la petreceri. Fie că am fost ori ba la înmormântare. Doamna Anişoara, cum era ea grasă şi strălucea a fericire şi-a bine, îmbrăcată elegant şi glumind cu tot felul. Râdea cu toată fiinţa. Pe „baba Veia”, adica bunica, nici nu mai spun. Mi-amintesc, nu ştiu dacă din povestite sau din văzute (eu am, oricum, imaginea în minte) cum încerca să fumeze din ţigară pe treptele casei. Se prostea. Râdea şi ea mult. Ea râdea cu ochii. Era iute şi ne certa când ţopăiam prin casă. Venea spre noi cu pumnul la gură, semn că ne aşteaptă o bătaie, noi fugeam şi ţipam, dar eram cu zâmbetul pe buze; bătăia era doar o ameninţare şi ştiam că dacă ne prinde, doar ne strânge la piept şi ne sărută pe creştet. În poza aceea veche de la Crăciun, când eu eram tunsă băieţeşte, ea stătea pe-un picior al Moşului şi zâmbea şugubăţ. Exact aşa. Şu-gu-băţ! Tot aşa îl certa şi-l fugărea şi pe Amir, dalmaţianul, când îi strica florile din grădină. Dar cred că şi Amir ştia el ce ştia... Iar bujorii, uf, ce minunăţie, şi cât de mult îi plăceau. Pentru mine, mereu, baba Vera o să fie un bujor roşu. Nu, o tufă de bujori roşii defapt, căci nu era niciodată singură şi-i plăcea să primească oameni în vizită şi să se simtă bine la petreceri. De bunicul Constantin nu ştiu prea multe...el s-a stins înainte să ajung eu aici. „Nici până la poartă nu ieşea dacă nu avea cravată şi cămaşa călcată”.

S-a făcut un an de când a murit domnul M., cel care îmi zicea mereu să caut după frigider, la bunica, fiindcă acolo are un sac cu bani. Avea ochelari, nu-i ştiu ochii, dar nu l-am văzut niciodată fără zâmbet pe buze.

Iar mie mi-e teamă ca nu cumva, o dată cu trecerea anilor, să nu-mi pierd credinţa că după viaţa asta urmează altele, şi tot altele. Ar fi fost bine, mi-am zis, dacă ajungeam să cred în asta mai încolo. Mi-e că până atunci o pierd şi încep şi eu să-mi îngrijesc propriul mormânt fiind încă în viaţă. Viaţa asta zic. Şi aşa, mă mai pot socoti creştin? (mă aşteptam să se deschidă cerurile şi să fiu lovită de un fulger când am scris cuvântul, drept pedeapsă pentru cutezanţa mea de a mă numi astfel).

N-am mai mers în cimitir. Cimitirul e în vale. De sus, vezi doar strada ce coboară şi biserica. Nu ştiu dacă am intrat mai mult de două ori în biserica aceea. Apoi, copaci, verdeaţă, linişte. Morminte, cruci şi alei cu pietricele. Mormântul bunicului e lângă stejarul acela mare. Când eram mică mergeam cu mama şi bunica, undeva după cimitir. Era un câmp acolo şi culegeam muşeţel. Eu eram mică, abia ce mă vedeam din iarba înaltă. Dar nu ştiu dacă amintirea asta e reală sau .... Mai aveam una, pe care mi-a ruinat-o o întrebare către mama. Îmi aminteam că la înmormântarea străbunicului Vasile (care stătea mereu sprijinit într-un băţ şi-mi zicea „Magdalino, ce mai faci tu Magdalino?”  -  nume biblic!), pe străbunica Elena au dus-o până la cimitir pe un scaun. Adică ea stătea pe un scaun (din acela sănătos de ţară, vopsit în albastru) şi doi bărbaţi (unul era Cristi) au dus-o, aşa, pe scaun, până la cimitir. Nu mi s-a părut nimic ciudat în asta, îmi ziceam că era bătrână şi bolnavă, totul avea logică. În secret, bineînţeles, vedeam toată scena ca una ruptă dintr-un film, în care regina este dusă aşa oriunde pofteşte – credeam eu pe atunci – dintr-un nemaipomenit respect. Am vorbit cândva cu mama şi mi-a zis „Nici vorbă de aşa ceva, bunica Elena a mers pe picioarele ei la cimitir.” Dar amintirea îmi rămâne cu străbunica pe scaunul vopsit în acelaşi albastru de ţară.

La cimitir e linişte. În orice cimitir e linişte, acolo scap de agitaţia din oraş. Îmi dau seama ce zic, da, dar nu mai pun în cuvinte. Culegeam pietricele de pe alei. Uneori scriam pe băncuţa din piatră. În spatele crucii, bunica a plantat un trandafir şi un brad. Bradul e măricel de-acum. Trandafirul are trandafiri trandafirii. Pe bunicul, pe ambii, defapt, îi ştiu doar din poze. Marea dramă a vieţii mele, şi nu exagerez cu nici un cuvânt. E ca şi cum n-ai avea un membru. Mie mereu mi-au lipsit aceste membre sufleteşti.

Stau în pat şi mă uit în gol, dar văd pereţii şi draperiile. M-am surprins zicând că trebuie să fie mai mult de-atât. Culorile pereţilor şi-ale jaluzelelor sunt asemănătoare, gălbui. Camera pare astfel o cutie. Trebuie (apăsat, exclamat) să fie mai mult de-atât. Inima-mi zvâcnea în piept, iar ca să mă liniştesc, mi-am umplut plămânii cu aer.

Măcar lacătele acelea aveau chei

25.02.2012 Mădălina. Aş fi continuat cu „was here”, doar că Brooks s-a sinucis.

Reciteam Lămpile lui Teodoreanu.

Am visat că furasem un capot albastru de la doamna Tincu. Nu pentru capot, ci pentru cheile din buzunare. Speram să fie cheile de la maşină. Avea maşină. Voiam să fur maşina. Dar cheile erau de la altceva. Mai erau două lacăte în buzunarul drept. Măcar lacătele acelea aveau chei. Imediat după trezire am avut impresia că am mai visat visul ăsta de câteva ori, era atât de cunoscut încât nu ştiam dacă era vis sau realitate. M-am întrebat dacă am furat vreun capot albastru de la doamna Tincu.

Uneori mă simt inferioară tuturor, mai puţin într-o singură privinţă, care-i şi cea mai importantă pentru mine. De asta respir.

Nu-ţi trimit să le lauzi sau critici. Le trimit ca să comunic.

Mă emoţionez repede şi plâng uşor. Uneori vorbesc singură. Dar mereu se ţin monologuri interioare la mine în cap. Cred însă că acest lucru caracterizează pe toată lumea. Unii repetă doar lista de cumpărături.

Da, îmi place verdele.

Îmi imaginez uneori lucruri îngrozitoare şi îmi imaginez ce-aş face de s-ar întâmpla. Nu doresc să se întâmple, mă sperie, dar mi le imaginez uneori. Nu ştiu de ce.

Dansez foarte bine în faţa oglinzii. Nu râde!

Mai visasem şi pe D., vecinul. Avea ghete înalte maro şi-mi plăceau. M-a prins de bărbie jucăuş şi a râs de mine aşa cum râde un frate mai mare de fratele cel mic şi naiv. Fiindcă eram prostuţă să cred că maşinile aliniate în faţa blocului participau la un raliu. Era totuşi o competiţie, până şi în vis diferenţa dintre ce spuneam eu şi ce spunea el era minoră. Dar el era cunoscător.

Visele sunt ciudate, chiar dacă au ceva adevăr în spate.

Când am plecat, nu ştiam dacă plângea sau dacă ochii îi lăcrimau de la vânt. Se tot uita spre cer şi mai târziu am înţeles de ce. Norii parcă s-au deschis la bătăile aripilor de ciori şi-au lăsat cale liberă lunii şi câtorva stele tare luminoase. Ţie îţi plac ciorile, G.? mie tare-mi plac.

Oricum, nu ştii niciodată cine şi de unde te priveşte. Asta dacă te priveşte cineva...

Despre ce vorbim aici?

“Dacă aş sta să chibzuiesc, nu aş mai scrie deloc, iar avantajul acestei metode este acela că antrenează din întâmplare multe subiecte pe care le-aş elimina dacă aş sta pe gânduri, dar care constituie diamantele risipite în grămada de gunoi.”

„Lucrul cel mai plăcut e să-i cunoşti pe toţi ca muritori de rând, nu ca oameni mari.”

Un sunet poate da căldură. Contravine această afirmaţie legilor din fizică? Poate că da. Şi faptul acesta face ca afirmaţia să fie falsă?

Aş ţine şi eu conferinţă viespiilor şi lui Hippo dacă aş avea ceva interesant de zis.

Plus...mă întrebam ce-o fi acel ceva ce ne face diferiţi unii de alţii.

DAR „Mărturisesc că stilul necizelat şi dezordonat, adesea păcătuind mult împotriva gramaticii şi reclamând înlocuirea unui cuvânt, m-a întristat oarecum. Vreau să spun celui ce va citi rândurile ce urmează că pot să scriu mult mai bine, şi fără să zăbovesc prea mult. Iar acum pot să-mi adresez şi un mic compliment pentru impetuozitatea şi vigoarea stilului [...]” Şi aşa le-am dus înapoi, fără sa ajung nici măcar la pagina 50. Am luat eseuri ale lui Steinhardt, cu toate că ştiu că nu mai întrece nimic Jurnalul.

De ce s-ar gândi cineva la stil şi la formă atunci când scrie într-un jurnal? Într-un jurnal poţi scrie şi stând în cap, dacă aşa îţi vine. Căci despre asta e vorba.

Mie îmi place să merg în picioare pe pat şi să stau în locul pernei cu genunchii la gură, dar pe cine interesează aşa ceva? „Liniştea turcului când îşi fumează narghileaua. Atunci nu se mai întâmplă nimic.” Mă gândeam că sunt puţin diferită în scris, dar cred că e aceeaşi diferenţă ca între felul în care dansezi când eşti singur în casă şi felul în care dansezi când eşti la o petrecere. E vorba despre un soi de libertate. Oricum, nu mint.

Nu îmi pot imagina cafeneaua camera aceea întunecată pe pereţii căreia să apară imagini de câteva secunde. De ce? Deoarece cafeneaua are ferestre, prin care intră raze de lumină. Şi chiar când luminile sunt închise, se crează o diferenţă. De stare. Nu-şi are locul aici nici un film avangardist. Ce trist, nu-i aşa? Dar n-ar fi mai tristă o încăpere fără ferestre? „Idei, aşa ar fi filmul până la sfârşit. Idei şi imagini.”

E mare lucru să găseşti o mână de oameni care să te înţeleagă şi să gândească oarecum la fel cu tine. Nu să-ţi cânte în strună, nu asta vreau să zic. Să gândească oarecum ca şi tine, adică să nu se strâmbe atunci când le zici ce gândeşti. Pentru asta trebuie, cred, o oarecare deschidere a spiritului către altceva. Dar acest altceva nu ştiu cum să-l definesc.

Iar încăperea întunecată să aibă un singur scaun, în mijloc? Sau să fie tot cafenea, cu zece mese, dintre care una în mijloc? Astfel s-ar accentua sentimentul de singurătate. Despre asta e vorba? Depinde cum te simţi şi cum te vezi atunci când eşti singur. Şi cum ar fi chipul luminos, totuşi, în astfel de întuneric? Căci ar fi luminos... Despre ce vorbim aici?

Uneori ni se întâmplă lucruri pentru care nu suntem pregătiţi. Facem 1 mai la mare anul ăsta?

Uneori nu e atât de uşor precum pare la o primă vedere. Dacă vrei să fii singur, nu e de ajuns să închizi uşa. Dacă vrei să fugi, nu e de ajuns s-o deschizi şi să-ţi pui picioarele în mişcare. Fiindcă de cele mai multe ori, vrei să fugi de tine. Iar asta este imposibil.

Îmi spuneam că nu mai vreau cărţi şi nu mai vreau să scriu nici măcar un cuvânt. Sunt în stadiul de larvă şi vreau să rămân aşa, în coconul meu, şi să dorm. Să nu-mi fac patul, să nu ridic jaluzelele, să întind doar o mână după un măr sau o cană de apă. Să-mi ţin mână la gâtul lui Cofy şi să lenevim amândouă cât mai mult posibil. Singurele tresăriri sufleteşti să fie date de zgomotul pe care îl face zăpada când cade de pe acoperişurile blocurilor. Nimin, nimic, nimic altceva.

Cu continuări în 23 şi 24.

Cum se explică faptul că-ţi vin anumite lucruri în minte, aşa, din senin? Înţeleg de ce am analizat ursuleţul colorat de burete. Era în faţa mea, pe etajeră. Ochii, nasul, gura – zâmbitoare – toate găuri. Mi-am zis că trebuie să fie greu să zâmbeşti mereu. Şi-apoi zâmbetul ursuleţului din burete colorat mi s-a părut crispat. Nu e musai să fie trist, ci doar să poată închide gura. Sec. Neutru. Nu, el zâmbeşte crispat dintotdeauna şi pentru totdeauna. Şi se uită direct înainte, orice-ar fi. Nu poate închide ochii, nu poate întoarce capul. Orice i s-ar arăta, el priveşte. E colorat şi trist. Galben, albastru, roz, verde... Ca pentru copii. Dar zâmbeşte crispat. Nu ştiu cum mi-am amintit de păpuşa cu păr negru pe care o avem când eram mică. Nu-mi amintesc numele, deci bănuiesc ori că nu a avut, ori că nu mă puteam hotărî asupra unui nume şi-o numeam de fiecare dată altfel. Avea un soi de sac şi acolo ţineam toată garderoba ei. Botoşei, căciuliţe şi hăinuţe culese de pe cine ştie unde. Într-o seară când mă întorceam cu mama de la bunica şi treceam prin părculeţul de la Junior, ne-a oprit o băbuţă şi m-a întrebat ce vârstă are copilaşul. Când i-am zis că nu e copil ci păpuşă s-a mirat foarte tare. Nu cred că am pretins vreodată că păpuşile-mi sunt copii. Şi nici nu ştiu dacă băbuţa o cunoştea pe mama sau a intrat în vorbă aşa, pur şi simplu. Bătrânii par să comunice foarte bine cu copiii, nu? Adulţii sunt grăbiţi şi au mai multe griji pe cap, bănuiesc. Singurul nume de păpuşă pe care mi-l amintesc e Svetlana. Era roşcată şi zicea „mama” când o dădeam pe spate. Avea o rochiţă în carouri cu broderie la gât. Dar nu am botezat-o eu. Aşa mi-a zis bunica, atunci când mi-a dăruit-o, că o cheamă.

N-am mai fost în cafenea, G. Am fost în parc. E vântul acela primăvăratec şi mi-era dor. A şi plouat chiar, dar nu m-a interesat prea tare, aveam glugă.

Dacă mi-aş expune smiorcăielile, doar G. nu m-ar certa că mă smiorcăi. Restul, toţi. N-ar asculta şi m-ar trimite la colţ, să port coiful ruşinos. Toţi mi-ar zice că mă alint, că sunt probleme mai mari pe lume, că singură îmi fac rău, că mă complac în situaţia aia. G. m-ar asculta cum se cuvine şi mi-ar răspunde cum se cuvine. Ştiu asta. Toţi se întreabă probabil cine e G. Înafară de el.