Eu

“Cine sunt eu”
Un subiect extraordinar de interesant. Ce-i drept, rezultatul va fi intotdeauna subiectiv, mereu diferit, intr-un procent mai mare sau mai mic, de parerea celorlalti despre tine. Obiectivele sunt probabil creionarea imaginii de sine, iar daca se merge mai departe, analiza si compararea felului in care te vezi de felul in care te vad ceilalti.
Cine sunt eu? Prezentare sau intrebare? E o simpla insiruire a calitatiler/defectelor pe care cred eu ca le am? A numelui, a religiei, a placerilor? sau este o incercare de a te cunoaste mai bine, o incercare de a-ti testa obiectivitatea, de a gasi un raspuns?
Cand am auzit intrebarea, mi-au venit in minte multe unghiuri din care ar putea veni raspunsurile. Sunt sigura ca nu sunt nici pe departe toate.
Sunt om. Dispun de toate caracteristicile ce definesc un om normal si sanatos. Sunt femeie. M-am nascut romanca, am devenit intre timp si cetatean european. Sunt moldoveanca. Ma numesc Madalina, m-am nascut acum 20 de ani in Botosani, intr-o zi de iarna. M-am nascut in democratie(?) si capitalism(?). Sunt capricorn. Am terminat un profil real in liceu. La facultate studiez Stiintele politice, deci un profil uman. Sunt in ultimul an, in Iasi.
Am un temperament pasional, sunt emotiva, plang la filme, plang la poezii, plang la intamplari ce au loc pe strada si ma marcheaza. Sunt si rece si taioasa. Sunt ironica. Imi place sa glumesc. Glumele mele nu sunt intotdeauna la locul lor, si mai niciodata usoare. Rareori lovesc inapoi dupa ce am fost lovita. Ma enervez repede. Ma plang de multe lucruri ce mi se intampla. Ma mobilizez greu, nu sunt extrem de harnica din prima secunda. Apoi imi calculez drumul si ajung mai mereu la destinatie. Ma atrag ochii pletelor, caci vad in unii dintre ei o profunzime si o gandire aparte, un stil de viata si de comportare diferite. Incerc sa-mi infranez inclinatia(naturala cred) de a-mi forma o parere despre cineva prea repede. Incerc sa nu judec. Am zis. Incerc. Rog a nu fi judecata pentru greselile proprii. Dupa cum am mentionat deja, sunt om. Sunt sociabila. Inainte nu eram. Mi-am dat seama ca pierd multe. Sunt sociabila, insa timpul meu e doar al meu – ador sa stau singura. Pot sta cu ochii in tavan timp de ore intreg, gandindu-ma la mine si la cei din jur, ascultand de obicei folk, aducandu-mi aminte sau visand. Lucrurile ce imi plac ori ma invata cate ceva, ori imi trezesc amintiri placute, ori ma fac sa visez (visez mult si multe), ori imi dau o stare de bine pe care nu o pot explica. Imi place muzica. Nu pot concepe o lume in care aceasta sa nu existe. Mai exact, nu vreau sa concep o astfel de lume. Pe ele, pe genuri, n-am cum a le ierarhiza. Imi plac poeziile – recunosc, de obicei cele simple, ca pentru copii(Stefan Octavian Iosif), ce imi picteaza in minte tablouri frumoase si calde. Imi plac filmele ce ma fac sa rad sau cele ce imi deschid noi orizonturi de intrebari si raspunsuri (mai mult intrebari). Ma plictisesc rareori. Imi place linistea din cimitire. Ma gandesc adesea la ce-ar fi facut marii oameni ce au plecat prea curand. Fie muzica, fie pictura, fie literatura, fie film. Fie si domeniile mai … politice, economice… Nu ma intreb mai niciodata de propria moarte – si asta nu din frica. Am foarte putini prieteni. Dau sensului de prieten un inteles aparte, si putini, foarte putini se plieaza pe acest inteles. Pana la absolut nu se ajunge niciodata. Nici macar eu mereu. Imi place iarna. Imi place zapada. Nu-mi plac sarbatorile. Nu-mi plac zilele speciale. Imi place toamna. Mustul, caramiziul. Imi place primavara. Aerul caldut, ajuns parca dintr-o data, mugurii din copaci. Nu-mi place vara. Doar furtunile cu tunete si fulgere. Imi place rasaritul de argint si apusul rosu. Animalele. Cu sau fara purici. Statutul financiar are o prea mica relevanta pentru mine. Inca visez, inca sunt un copil, inca tin cu dintii de ideile in care cred; nu vreau sa fac compromisuri inainte de vreme. Nu le-as face deloc, insa le constientizez. Probabil sunt prea slaba sa pot spune la sfarsit ca nu m-a prins nici un compromis in ghiarele sale. Deja. Uneori (nu stiu inca ce as alege in cazul in care as fi avut posibilitatea) as vrea sa ma fi nascut in alte epoci. As fi vrut sa merg la Woodstock. In alta parte nu mi-as fi dorit sa ma fi nascut. In alta parte nu vreau sa traiesc. Nu ma atrage ideea calatoriilor in strainatate. Caut de obicei absolutul. Vreau de obicei absolutul. Si aici cred ca gresesc. In tot. Vreau absolutul….
Le multumesc parintilor mei pentru ce au insuflat in mine. Nu le inteleg metoda. N-am inteles niciodata cum anume au reusit sa ma faca ceea ce sunt. N-am fost niciodata constransa de nimic; poate doar de vorbe pe intelesul meu. N-am fost un copil obraznic. Dar nici cuminte. Am invatat nici prea bine si mult, nici prea putin. Am si chiulit. Am si fumat. Am si injurat. Am si tipat. Am si ras, am fost politicoasa, am ajutat. Inca sunt politicoasa cu cine imi raspunde.
Vreau doar sa fac lucruri ce sunt in concordanta cu mine. Asta imi doresc de la viitor. Nu am planuri batute in cuie, cu privire la … ce-am sa fac. Caci n-as vrea sa raman intr-un singur loc. Sper la un numar mici de compromisuri neimportante, sper la o crestere, si nu la o schimbare in rau, sper la o casuta mica si linistita si calda, animata de oameni ca cei din “Vis de primavara”.

Sunt departe de perfectiune, si asta-mi place cel mai mult.

something II

“Am lasat totul in urma – casa, numarul de telefon – nu pentru a ma ascunde, ci pentru a evita anumite bruiaje ce stiu ca mi-ar face rau. Sunt perfect constienta ca am sa-l mai vad. Sau poate am sa-i mai vad. N-am plans. N-am plans deloc. Nu inteleg aceasta stare de acalmie ce a cazut ascupra mea. Iau totul ca atare, muncesc, ma uit la filme, ies in locuri noi si ma plimb. Ma plimb mult. Ieri spre exemplu, am petrecut vreo doua ore in autobuz. Ma intalnisem cu Serban la un vin fiert. De fapt, ca sa fiu sincera, au fost mai multe – ragaz pentru amintirile ce-au incepus a se depana aproape insesizabil. Si-asa am retrait momentele din cartierul cu tei al bunicii, cele de inghet fizic si fierbere sufleteasca pe de Rarau sau Omu, aniversarile facute in casuta lui mica si calda, unde adormeam cu totii in vorbe soptite, pe covoare sau scaune; amintirile cu scoici si nisip, cu par incalcit de vant si sare, cuvinte sub vodca si bere, in cant de chitara; primele suparari, iubiri, certuri, greutati…
Cand am iesit din trecut, afara cerul plangea cu lacrimi de crocodil. Am mers impreuna pana in statie de unde am luat autobuze diferite. Nu era trecut de 8. Geamurile erau pictate cu picaturi de ploaie si luminite. Faruri de masini, panouri publicitare sau lumini ale magazinelor… un tablou dinamic, ce se schimba de la minut la minut.
Mergeam oriunde, coboram nicaieri, urcam in autobuze anonime si-am facut din asta un lant lung, plin de margele miscatoare. Parca fugeam de trecut. Atunci simteam ca fac asta. Caci nici macar o frantura de gand nu s-a indreptat spre el. Priveam strainii. Le faceam povesti. Imi imaginam de unde veneau, la ce se gandeau, cine sunt, ce lucreaza, ce probleme au, si unde vor ajunge cand vor cobori din autobuz. Langa cine isi vor petrece noaptea…. Toti erau grabiti, obositi, raciti si abia asteptau sa coboare. Numai eu nu. Mie mi-era indiferent.
Dupa ce am ajuns, am facut un dus fierbinte, un ceai, si-am adormit.”
scrieri anonime, septembrie 2005

something

“Am urcat grabita dar tacuta. Am avut grija sa nu fosneasca sacosa cu cartofi. Am facut cumparaturile la magazinul din cartier,dar cu foarte mare atentie, pentru a nu ma da de gol. Stiam. O intamplare. Urma sa spun, oricum, ca Simona nu a mai aparut si am fost in piata.
Am ajuns in fata usii cu respiratia taiata. Am tras un ochi pe vizor si-am vazut umbrele pe hol. Mi-am scos zgomotos cheia, am fosnit sacosa si-am intrat. Mi-am pictat oboseala pe fata, apoi surprindere, inviorare brusca si-am luat rolul de gazda.
Am salutat, am grabit trei cuvinte scurte sa explic cum de-am ajuns atat de repede acasa; am facut cunostinta cu ea. I-am intins mana, m-am prezentat, i-am zambit iar pe el l-am certat ca nu a invitat-o in sufragerie. Eram calma si neschimbata. Un gest nu ma trada. Ma purtam cu ea cum m-as fi purtat cu oricine altcineva ce mi-ar fi trecut pragul casei pentru prima oara.
Am zarit un telefon strain pe masa din bucatarie, si m-am scuzat sa duc cumparaturile la locurile lor.
Am servit-o cu cafea, am baut si eu una si-am avut grija sa nu fumez mai mult decat de obicei. El era buimacit. Stia ca stiu cine e; defapt – stia doar ca stiu cine a fost. Nu ma intelegea. De ce n-am ramas in usa, de ce n-am inceput sa zbier sau sa palmuiesc, de ce nu m-am intors sa plec si de ce n-am sfarsit totul in lacrimi. Am ramas doua secunde singuri – eu si el – si-a fost randul unor cuvinte scurte de explicatie din partea lui. Intalnire intamplatoare, doua vorbe, interesata de un examen, o cafea. Politete. I-am zambit, i-am vorbit cu drag, i-am reamintit ca trecutul nu-mi mai naste cosmaruri. Ma purtam de parca as fi inghitit minciuna aceea urata, cu prea multa sare si prea mult piper.
Ea si-a baut cafeaua repede si a plecat, multumindu-i pentru detaliile oferite despre acel examen imaginar.
El s-a plans de foame. Mi-a zis ca ma iubeste. I-am zambit; i-am raspuns. L-am sarutat si i-am promis un pranz gustos, la fel cum promiti unui copil o surpriza de amploare.
Curatam legume. De cand a plecat ea nu trecusera nici zece minute. I-am auzit telefonul sunand a mesaj si-am zambit.
Dupa-amiaza a decurs normal, iar noaptea am dormit-o linistita si lina, langa el. Stiam ca a doua zi urma sa ajunga acasa abia pe la 5.
*
M-a lasat dormind iar ceasul meu n-a sunat decat pe la un 9. Timpul a fost suficient. Mi-am dat jos pijamalele ce luasera mirosul lui, si-am aruncat pe mine halatul acela proaspat spalat, din matase roz. Brose, agrafe, lumanari, cadouri de la prieteni. Amintiri nu. Am terminat repede. Au trecut abia zece zile de toamna, e soare, e caldut, e aproape melancolic. Poate ca-mi va fi dor de masuta aceasta din bucatarie, de felul in care fumul se imbina cu razele de soare ce ajung aici, de panselutele de la geam.
*
La 3 am ajuns. Noroc de Simona. Noroc de intamplare. Garsoniera asta era pe o straduta de cladiri vechi, linistite, uitate parca in timp. Cu oameni ce-si duc viata pe firul lor, fara noduri. Unii - cu chipuri ce mint ca n-au intalnit niciodata o lacrima, altii – ce au urmele lor adanci. O garsoniera micuta in tonuri calde. Cu soare la fereastra. Cu un balcon micut, cat pentru mine, cu un fotoliu singur si-o masuta rotunda sub sticla careia am gasit bucati din ziare vechi – articole ce prezentau miscari feministe. Am zambind vazandu-le, insa si acum ma intreb cine-o fi stat aici inainte. Sau…atunci.
Lui i-am lasat o bucatica de foaie, rupta nesimetric, precum inima mea. Cu trei cuvinte: “Stii de ce”. N-am sa-i mai cer de-acum s-adorm la el pe prag.
Nu sunt trista nici vesela. A fost ca un dezastru natural, ce se intampla parca intr-o secunda, iar tu n-ai timp nici macar sa evaluezi consecintele.
S-a intamplat. Si-atat.”

-scrieri anonime, septembrie 2005