Iad

Ne sperie raiul. E prea mult. E prea mult bine. Sunt prea mulţi oameni care ne plac. Sunt prea multe lucruri care ne plac.
Din adrenalină, facem lucruri pe care nu le visăm să le facem. Dansăm cu oameni cu care altfel n-am fi avut curajul. Zâmbim, chiar dacă noi nu zâmbim aşa des. Vorbim cu oameni cu care altă dată n-am fi avut curajul să vorbim. Cerem.

Însă imediat ne speriem.

Şi ne întoarcem în iad. În iadul fiecăruia.

Şi chiar de e iad, e cel pe care-l cunoaştem. Singurul lucru pe care îl cunoaştem. Cunoscutul e mereu mai "prietenos". Cel puţin aşa pare. Şi ne întoarcem în iad. În iadul propriu.

Fiindcă suntem laşi.


P.S. : am trei trandafiri roşii
P.S.2 : ne-am întâlnit cu poliţia
P.S.3 : am brăţară cu steagul României (fără stemă) la mână
P.S.4 : mi-e dor de Fredişor
P.S.5 : aş fi mâncat un piure sărat
P.S.6 : am zmeură-cumva.

Mov cu mov

[26 mai]

Fumul venea prin partea stângă. M-a speriat la început. Al ei. Viciile şi-au spus, până la urmă, cuvântul. E ciudat cum pentru unii dintre noi cele mai anormale lucruri sunt normale iar normalul reprezintă un deziderat după care nu vom recunoaşte niciodată că tânjim. Râca dintre ce e normal şi ce e anormal nu-şi are locul aici.

Nu voi fi niciodată de acord şi nu voi înţelege niciodată cum se poate aşa ceva. E ca şi chestia aia cu credinţa în Dumnezeu. Dacă ar fi atotputernic n-ar fi atâta durere în lume. Dacă e atotputernic înseamnaă că pur şi simplu e rău. Deci nici aşa, nici aşa.

E ca şi când el ia ceva la reparat şi mai mult îl strică, aşa cum s-a întâmplat şi azi. Şi n-ai ce face, căci „s-a stricat”, nu l-a stricat el.

[continuare în 7 iun]

Mă simt ca şi cum aş bea, liniştită, în fiecare dimineaţă, în zori de zi, otravă. Aşa cum îmi beau de fapt cafeaua. Accept lucruri care îmi fac rău, care mă secătuiesc de puteri, care mă încarcă cu energie negativă. Şi-apoi mă întreb ca un om tembel de ce nu mi-e bine în locul în care sunt.

Am impreşia, greşită, desigur, că toţi trăiesc într-un clăbuc de fum. Mă întreb, cred, de zece ori pe zi „cum poate....?”, „cum se poate?” Greşesc, desigur. Judec.

Bucheţelul de flori dezvăluie un fenomenal dar simplu simţ estetic. Are flori mov-închis, mov-deschis şi albe. Bătrânica ce le vindea să aibă 70 de ani, dar din cauza greutăţilor vieţii arată ca de 90.

„Ea are cele mai frumoase picioare care ţi-au călcat inima, cele mai frumoase buze care te-au minţit vreodată în viaţa ta”

Drept concluzie, noi suntem mereu cei mai buni, cei care muncesc mai mult, cei care au dreptate, cei mai deştepţi, frumoşi şi cei mai sinceri. Restul e minciună.

6613

Plouă.