coming back to life

Nu ştiu dacă am avut dreptate. Poate că m-am înşelat. Spun asta fiindcă altfel...altfel cred că mi s-ar fi tăiat picioarele, mi s-ar fi slăbit genunchii.

Bineînţeles, dacă lucrurile ar fi stat altfel...

Ray LaMontagne are barbă. Iar în noiembrie ar trebui să fie multe bărbi.

Încă îl aştept pe G. Mi-ar fi dat o ţuică fiartă şi răceala s-ar fi dus de tot. Dar G. nu vine.


Ceai verde cu mentă şi lămâie. Iar pe partea cealaltă, fumul ieşind din ţigară, într-o noapte rece şi senină cu lună incertă. Iar fumul nu se poate întoarce înapoi.





I don't think I know what happiness is. But that's ok.

30.II

Cărăbuşii. Cărăbuşii, spuneai dur, „au fost otrăviţi cu gaze şi prafuri de agricultură”. Eu auzisem că nu sunt în fiecare an. Cumva, doar o dată la 4 ani sunt invazii, aşa cum îmi amintesc eu. Nu ştiu cauzele, n-am fost atentă. Poate n-au fost totuşi otrăviţi.

Vânt complice cu defuncţii

Rămâi mereu la urmă.

Rămân mereu la urmă.

Nu prea mai ţin minte când m-am băgat în pat la culcare fără lacrimi în ochi. În ultima săptămână au fost chiar şedinţe de bocit cu sughiţuri. Din aceleaşi motive. Din frica pe care o am de viitor şi de eşec, de frica pe care o am că tot singură am să merg pe drum până la capăt. Din faptul că acum nu mai simt că sunt sub o stea, care-o să mă poarte unde mi-e locul, care-o să mă ducă undeva unde să-mi fie bine. Mă simt lăsată să mă zbat în cele mai mari şi mai murdare valuri. Iar eu nu ştiu nici măcar să înot. Şi-mi vine în cap o piesă de-a lui Ducu Berţi, dar nu spun mai mult fiindcă iară ai să te enervezi şi iară ne-om certa. [...] Închei printr-un imperativ, domnule drag. Să nu te sperii prea tare de cuvintele mele din seara asta. Am învăţat să mă descurc şi să merg mai departe. Şi chiar dacă plâng în unele seri de-mi fac ochii cât cepele, a doua zi pun puţin rimel să îi fac negri şi ies zâmbind la plimbare. Fiindcă aşa trebuie. 

S.P. - chel, dar cu mătreaţă. Incult, el n-a citit nicio carte.

O să zâmbeşti, dar te-am văzut scufundată, cu picioarele afară şi cu degete tale simpatice la picior, răsfirate alintat pe marginea vanei. Îmi dau seama, însă, că nu asta e ideea, ci mai degrabă că oamenii se pot iubi, dar nu au cum să se înţeleagă şi astfel trec unul pe lângă altul nedumeriţi.

În sala de seminar, pe tablă era scris cu majuscule, deasupra tuturor calculelor şi a formulelor şi-a celorlalte hieroglife, următoarea exclamaţie: "FII MAI ALTRUIST". Pe drumul spre covrigi, un bătrân cânta la nai. Pe bancă, lângă el - o cutie deschisă. În interiorul capacului era scris (tot cu majuscule): LIBERTATE. Tăiat cu un x roşu.... Peste stradă, pe scările dintre lei - un băiat cu parpalac negru ţinea în mână o pancartă "BIBLIOTECA VIE" şi se uita când în stânga, când în dreaptă. Noi mergeam la seminar.

Molcuţo, sper că nu ţi-a îngheţat nasul.

Mereu apar în jurul tău beţivani, care mai înalt, care mai romantic, ca ăla caraghios, cu piatra din medalion.

bob dylan BUCKETS OF RAIN
   
 Asculta  mai multe  audio   diverse

30

Nu-i vorba că nu mai avem ce vorbi. Nu-i vorba că simţim nevoia să ţinem unele lucruri ascunse. Doar că sunt prea multe. Cum să le spui pe toate, când? Ceaiul parcă se evaporă. În ce ordine? Pe unele le uiţi. Nu trebuie să le uiţi, sunt la fel de importante. Stau acolo în aşteptare încă de când s-au întâmplat. Trebuie spuse. Dar taci.

Trei cărţi aşteaptă să fie citite. Încă una. Apoi, alte două sau trei. Dar ţi-e dor de Ştefan Octavian Iosif şi Masa umbrelor lui Teodoreanu. Pe care i-ai putea citi oricând, oricum, şi în toamnă, şi în iarnă, în parc, în pat sau mergând orbeşte pe stradă.

Faptele. Faptele trec. Apoi analizăm faptele şi ne analizăm. Timpul trece, fie că vrem, fie că nu. Şi aşa, unele fapte îşi pierd din importanţă. Încet, încet. Poate şi uităm. Gândeam atunci „Asta chiar n-o voi putea uita niciodată”. Întâmplări. Multe; ultimele iau locul primelor. Nu le mai ştii. Azi sunt esenţiale iar mâine sunt în umbră. Iar când urmează a fi povestite, ce spui? Nu spui nimic. Rămân senzaţiile. Rămân senzaţiile.

Aş sta în poveşti cu tine, G., ani întregi. Şi e ciudat, fiindcă nu ştiu câtă informaţie am schimbat noi. Dar ştiu sigur că am comunicat.

Suntem prea mulţi. Planeta nu a fost creată pentru a adăposti milioane de omuleţi care se zbat şi se bat pentru a supravieţui. Eu nu găsesc logica.

Uraganele vin mereu. Trebuie doar să te opreşti măcar o secundă să tragi aer în piept. Apoi continui drumul. Că nu ar trebui să fie aşa? Dar cu visul tău într-un bloc rece, comunist şi plin de igrasie cum rămâne?