Amănunte

Of, mi-au distrus cafeneaua. Nu ţi-am spus. I-au schimbat mobilierul, acum e alb şi negru, fotolii de piele ecologică – adică muşama, minimalist. Au dispărut mesele înalte şi scaunele simple de lemn. Au dispărut culorile pastelate de pe pereţi sau de la perdeluţe. Au dispărut toate tablouaşele şi oglinzile de pe pereţi. Acum sunt sterpi. Două poze cât peretele – una cu Paris, alta nu ştiu cu ce. Şi-atât. Strică până şi pofta de cafea, dacă ai mai pomenit aşa ceva.

            Ieri a fost furtună. O aşteptam de mult. Şi în primă fază, trebuie să recunosc, am crezut că cerul mă păcăleşte, se colorează doar puţin şi-apoi îşi lasă norii purtaţi prin alte părţi. Îmi ştii obsesia cu furtunile. Mă calmează într-un mod în care nu-l înţeleg. A început ploaia, aerul a devenit niţel mai respirabil, am ieşit în balcon să citesc. Fulgerele se desenau în faţa mea. Cu ochii când în carte, când în cer, la pescuit de fulgere. Mereu mi-a plăcut să desenez fulgere, în creion. Poate fiindcă ele n-au o formă stabilă şi cum eu n-am avut talent la desen niciodată, puteam să le desenez oricum, că tot bine le desenam. Tuna, tuna atât de tare încât şi cel mai aprig criminal ar fi tresărit. Parcă sunt un mic pui de furtună.

            Te-ai oprit vreodată la gândul că eşti prea mic şi înfumurat, din moment ce îi ceri naturii ceva? Mie mereu mi se întâmplă, şi parcă mă ruşinez. Un tunet îndepărtat, m-am gândit cu părere de rău...gata...asta a fost...furtuna parcă era o căţea ce se retrăgea cu coada între picioare. Dar apoi, ca o leoaică, a revenit şi mai puternică. Bătălia se dădea acum pe jumătate de cer. În spate se înseninase şi ieşise soarele. Blocurile din faţă erau de-un alb strălucitor, deasupra lor, cerul negru. A fost prima oară când am văzut un curcubeu pe cer negru. Abia se distingea.

„O viaţă de om nu se poate istorisi, nici scrie. O viaţă de om care a iubit lumea şi a străbătut-o e şi mai cu neputinţă de povestit. Dar când omul acesta a fost un pasionat, când el a cunoscut toate formele fericirii şi ale nenorocirii străbătând pământul, atunci e aproape o îndrăzneală să încerci să redai o imagine vie despre ceea ce a fost viaţa lui. Mai întâi, e o imposibilitate pentru el însuşi, apoi pentru cei ce trebuie să-l asculte. Farmecul, pitorescul, partea interesantă a vieţii unui om cu temperament puternic, zbuciumat şi, în acelaşi timp, aventuros, nu stă totdeauna în faptele izbitoare ale acestei vieţi. Frumuseţea trebuie s-o cauţi de cele mai multe ori în amănunte. Dar cine stă să asculte amănuntul? Cine-l poate gusta? Şi mai ales, cine l-ar putea înţelege?”

                        Chira Chiralina, Panait Istrati, p. 136

Am luat 10 la disertaţie. N-am simţit nimic. Uşurare că a trecut, dar parcă primisem nota unui proiect absolut neimportant. Lucrarea mea nu a fost perfectă, dar am vândut-o bine. Am multe probleme. Cred că ţi-am mai spus, un alt prieten îmi spune mereu că mă învinovăţesc prea mult pentru lucruri care nu ţin de mine. Ieri îmi spunea cineva (culmea, care mă vedea pentru a doua oară în viaţă) că îmi construiesc prea multe ziduri şi mă închid singură între ele. Aşa e şi cu nota asta. Şi cu toate reuşitele mele mici, de altfel; le pun pe baza norocului sau a întâmplării, nicidecum pe munca mea. Ar trebui să mă bat mai mult în piept.

„Căci bunătatea unui singur om este mult mai puternică decât răutatea miilor de oameni.”

Poate că noi vedem lumea prin alţi ochi. 

Scrisori III

Dragă G.,

Am putea, oare, spune despre noi că suntem doi epistoleri?

Mă aflu iar într-una din stările mele (uşor) depresive, stări pe care niciodată nu ştiu să le explic sau să le remediez.

Eram într-un parc, acum ceva timp, şi-un domn în vârstă – să fi avut 80 sau chiar 90 de ani – îmi spunea bancuri. Unele deocheate. Avea un soi de lumină ciudată în privire, chiar dacă ochii lui cândva albaştri erau mai şterşi. Mi-am zis, eh, e bătrân, n-o avea cu cine vorbi, cine ştie...plus, bancurile nu sunt deloc proaste.

Apoi îmi zice Domnişoară, ştiţi, în viaţă e foarte important să râdem şi să fim binedispuşi. Să încercăm să nu avem prea multe griji şi să nu ascultîm toate prostiile de la televizor. Râsul şi mişcarea, astea două, astea două sunt foarte importante. Eu am o vecină la bloc care stă mereu în casă. Şi-i spun Hai bre în parc, la aer, la mişcare. Ştiţi ce-mi spune ea? Că aşteaptă moartea. Eeeei, eu n-o aştept. Las-o să m-aştepte ea pe mine!

Ştii ce mi se pare mie, G.? Că bărbaţii sunt mai plini de viaţă decât femeile. La orice vârstă, de la 20 la 90 de ani. Ei glumesc şi râd, noi vorbim despre probleme, oale şi nepoţi. Noi parcă ne-am născut cu sufletul bătrân, zău aşa. O să fiu acuzată şi de misoginism acum. Poate că e din cauza falsului cadru moral în care avem impresia că trebuie să trăim, doar fiindcă suntem femei. Că....vorba ta, dă bine.

Şi ce G., dacă nevasta lui Damaschin era nimfomană? Ce dacă se tăvălea prin porumb şi cu doctorul veterinar, şi cu inginerii, şi cu profesorii navetişti şi cu toţi tractoriştii? Dacă aşa voia să fie ea, cât mai primitoare?

Scrisori II

Dragă G.,

Citisem azi undeva că primul lucru pe care trebuie să îl faci atunci când vrei să scrii este să începi să scrii. Nu contează despre ce sau cum, lucrurile acestea vor veni pe parcurs, după ce se obişnuieşte peniţa să alunece pe hârtie.

                Nu ştiu dacă ţi-am povestit despre spaima pe care am tras-o atunci când am văzut lacăt pe poarta cafenelei. Ţin minte că purtam o bluză de-a mamei fiindcă nu îmi adusesem destule haine şi se stricase vremea. M-a încurajat totuşi o prietenă spunându-mi că probabil renovează. Au ei, cafeniştii de-acolo, obiceiul ăsta. Mereu schimbă perdeluţele, tablourile şi culoarea de pe pereţi. Oricum, cel mai intrigant tablou de cafenea se află într-un alt loc. E o fată îmbrăcată într-o rochie roşie, cu spatele gol, ce ţine în mâna stângă un pahar cu vin şi stă în faţa unui pian. E cu spatele şi mereu îmi vine să-mi tot schimb locul, poate, poate, măcar un profil să zăresc.  Aştept să ajung acasă să văd dacă îmi mai există cafeneaua. Am să te ţin la curent.

Zilele astea parcă-s moarte. Mi-am propus să nu fac nimic şi nu am făcut nimic. Merit şi eu câteva zile ca astea după tot stresul cu disertaţia. Ştiu, nu ţi-am spus nimic de ea, aştept s-o susţin să-ţi dau detaliile finale. Acuşi e, într-o săptămână.

Nici vântul nu bate, nici soarele nu se joacă, totul parcă stă în aşteptare. Iar eu nu-mi găsesc locul.