Ştii ce înseamnă să fii liber? Eşti liber atunci când în prima zi când ai
ajuns acasă aştepţi seara ca să ieşi cu căţelul la plimbare, pe vechea rută,
până în parc. Când ai impresia că vântul adie uşor doar pentru tine, când ai
impresia că oraşul e uşor schimbat şi aşteaptă să-l redescoperi. Eşti liber
atunci când fredonezi pe stradă ceva piesă ce-ţi cântă în căşti. Eşti liber
atunci când ai papuci de-un soi de roz, şi te porneşti spre cafenea. Când ai pe
tine bluza albastră şi lălâie a mamei, fiindcă tu nu ţi-ai adus haine potrivite
pentru vânt. Când bluza flutură şi stă strâmbă din cauză că într-un buzunar ai
telefonul. Când te simţi ca un clovn din cauză că ai papuci de-un soi de roz
(!). Când ai părul ciufulit, cearcăne la ochi, vânătăi de la injecţii şi
obrazul umflat din cauza infecţiei de la măsea. Eşti liber când vezi că pereţii
exteriori ai cafenelei sunt de-un soi de roz asemănător cu papucii din cauza
cărora te simţi ca un soi de clovn.
Nu te simţi atât de liber atunci când
vezi lacăt pe poarta cafenelei, dar oricum aveai chef de o plimbare mai lungă,
aşa că ajungi în crâşma care te-a
găzduit câteva veri la rând.
Ieri era aşa:
N-am cumpărat bujori. A primit mama de la cineva un buchet. Dar sunt roz.
Miros a dulceaţă, ce-i drept, dar bujorii trebuiau să fie sângerii, eu aşa-i
ţin minte la bunica. I-am pus în vază fără sentiment. I-am pus în vază doar ca
să nu moară.
Infecţia nu trece. Nu scoatem încă măseaua. Eşti foarte vulnerabil atunci
când eşti bolnav. Se acutizează singurătatea fiindcă n-ai cui să te plângi. Te
simţi într-un hău adânc din care n-ai cum să ieşi, oricât ai da din coate,
oricât ai zgâria zidurile cu unghiile. E întuneric şi stai pe un lut rece şi nu
ai cum pleca.
Am negru pe la ochi, ca de obicei. În fine. Ideea este că zilele trecute mi
s-a făcut frică de amintiri. Am mai spus asta ieri, când am început să scriu.
Dar am şters apoi tot. Nu ştiu de la ce a pornit. Ori de la un film, serial,
sau ceva vers dintr-o piesă. Iar frica asta este oarecum aberantă, fiindcă şi
în prezent am un trecut, şi nu simt nici un soi de.... şi acum am amintiri, şi
nu am nici un gust amar. Dar tinereţea amăgeşte : mai avem timp...
Bănuiesc că-mi va fi frică de amintirile ce-s acum prezent. Cândva,
departe, în viitor, fiindcă mi se pare mie că atunci nu va mai fi timp.
Mai bine whisky
în pahar.
(Azi la ştiri se
prezenta faptul că elevii noştri sunt chiulangii. Exact cum am fost şi noi,
exact cum vor fi şi cei care urmează. Ei cumpără cu 10 lei scutiri ştampilate
în alb şi le completează singuri. Ei au „pleomonii” de-o zi. Copiii de la masa
de lângă mine chiulesc de la şcoală. Comentează Eurovisionul. Sâc! Nu le place
Zale...ilah. Probabil ei n-au pleomonie.)
