Copăcel

Aştept cu nerăbdare ziua în care voi putea răsufla uşurat ştiind că toate proiectele, de şcoală, de neşcoală au fost terminate şi terminate bine! Aş cere prea mult dacă-aş mai vrea şi alte lucruri. Copăcel, copăcel. Terminăm şi calciul, începem cu fierul, punem stresul la borcan. Sigilăm bine. Vorbim la masculin, ca şi Jeni. Ne înfior... Nu.

Vremea se anunţă rece şi instabilă.



ps: planul cu 4 ore de somn nu cred că va ieşi.

Mhmm

Ce spuneai? Las-o baltă. Cu tot cu zâmbetul amar. Nu, greşeşti, sunt doar obosită.

Ce spui? O masă şi câteva ore de somn? Cafea şi cola, dar ştii că nu ai voie să bei cafea. Dar iau calciu. Magneziu. Fier. Fe, fe, fe, fe, fe.

Ce spuneai? Că în ultimul timp n-ai mai avut obsesii? Muzicale cel puţin, bineînţeles.  Poftim. Ce altfel de obsesii? Obsesii e cam mult spus.

Crezi că mâine ne întâlnim cu A. la o cafea? Nu e voie cafea. Suc. Nu. Apă. Vorbă. Un pahar de vorbă, ar pica bine?

Everybody’s gotta learn sometime

Trebuie reluate toate filmele astea odat’ şi-odat’. De preferat o iarnă într-o cameră de hotel ieftin, plină de igrasie şi rece. Mi-ar fi bine acolo.

Umm... de chestia aia nu mai vorbim acum. Poate altădată. Poate ca şi până acum. Lasă-i.

Vedem noi cum facem. Şi le scoatem la capăt. Pe toate, ca şi până acum, ca şi de-acum încolo. Singură.

Cum de nu m-o întrebat mama nimic? Adică...cum de...?

Doar mă alint că am ochii verzi. Defapt, nu mint niciodată, am ochii căprui. Dar au puţin verde, acolo, departe. Am văzut în oglinda din hol, de-acasă, când... Dar puţini văd verdele.

Bunica a spus că nu-mi mai găteşte. Gata, s-a terminat. N-am scris nimic din vacanţă? Urât bon fiscal. Toată ziua mi-a fost rău. N-am fpcut drumurile pe care mi le-am promis şi n-am aprins lumânările pe care simţeam să le aprind.

„    -     Când vii acasă?

-          La sfârşit.            ”

Nu-i mare lucru să fac o insolaţie. 

opt

Sunt în sfârşit acasă. Perdeluţele nu s-au schimbat. Cafeaua nu e decofeinizată. Se zice că avem cel puţin un înger păzitor.

Termometrul arată un grad, unul singur, plouă mărunt şi bate vântul. Nicidecum primăvară.

Perdeluţele nu s-au schimbat iar eu mi-am luat caietele cu mine. Erau în fundul dulapului, alături de caietele şi cărţile rămase din liceu. Cinci la număr, şi câteva foi, probabil nedatate.

Azinoapte la ora 1, când am ieşit după aer curat de primăvară (culmea, atunci l-am găsit), era multă lume pe străzi, se întorceau de la petrecut. Un anumit fel de lume. Mama credea că m-am întors să-mi schimb pantofii.

În caiete găsesc tot soiul de pene, frunze, aţe, amintiri, scris în diferite culori, desene. E treabă pentru o dimineaţă de luni, nicidecum pentru cafenea. Mă sperie gândul că trebuie să le deschid şi să le citesc. Pagină cu pagină, de-atunci până acum. Iar de-aş vrea să le transfer aici, ştiu cusiguranţă că ar trebui să selectez anumite pagini pe care să le ascund. Şi-atunci, ar fi corect? Nu pot totuşi să arăt totul. Îmi pare ciudat însă că după cinci ani, anumite idei mi-au rămas neschimbate. Majoritatea dintre ele, pesimiste şi gri. Probabil că asta-mi constituie baza.

Vreau să refac drumul acela. De preferat, vacanţa asta. Drumul nu mă sperie atât cât mă sperie destinaţia. Cum să ajung acolo singură? Să spun ce? M-aş opri probabil la cel de-al doilea pod, după ce aş sta pe deal să văd cum se oglindeşte soarele în apus în Dracşani. Aş căuta probabil fluturii aceia mici şi mov. Şi chiar dacă primul pod ar fi reparat şi nu s-ar mai vedea prin el apa ce curge verde şi învolburată, amintirea e acolo şi e vie. Nici al doilea pod nu mai e la fel. Pe acesta l-am tot văzut transformându-se. Râpa e plină de stuf şi apa probabil că e stătută. Nici asta n-ar fi problema. Problema stă după cel de-al doilea pod. Transformările de după sunt prea dureroase. Chiar dacă m-aş sui pe vreo căpiţă din grădină ştiu că n-aş mai aştepta Olcitul albastru, fiindcă el n-o să mai vină niciodată.

Pe undeva printr-un caiet trebuie să fie şi frunza de ginko, de la Jack. În caietul roz este trifoiul. Trifoiul cu trei foi, nu ştiu de când şi de unde stă acolo.

Nu e nimeni aici. Chelneriţa ştia ce vreau. Am întrebat-o, totuşi, de decofeinizată.

O idee pe care un prieten mi-a semnalat-o. Problemă, defapt. Vinovăţia mea. De unde vine, încotro se îndreaptă. N-ar fi trebuit să existe. Auzind-o de la altcineva, a prins contur, şi-am văzut, la o retrospectivă simplă, acolo. E acolo de când lumea. De când eu. Eu mi-o explic. Iar dacă până acum o vedeam într-un mod simplu, constant, acum mă întreb de ce oare există. Era acolo şi nu era pusă sub semnul întrebării. Pur şi simplu exista. Acum pluteşte deasupra ei un nor de îndoială, însă asta nu semnifică faptul că există şi soluţia pentru a înăbuşi sentimentul. Şi oare nu sunt obişnuită să ştiu că există ceva în mine, ceva ce n-ar trebui să existe, şi cu toate acestea, acel sentiment nu  pleacă? Mă simt vinovată uneori pentru toate relele din lume, iar acest fapt, pe lângă falsitatea lui, pe lângă absurditatea lui, nu pleacă. Convieţuim de-atâţia ani...

Acei patru pereţi m-au învăţat să mă deschid la fel cum acum mă obligă să mă închid. Ca Ana, mă simt zidită, doar că scopul zidirii mele nu este deloc unul înălţător. Nici măcar nu are scop, defapt. Vine din imposibilitatea mea de a mă... Dar nu vreau să mă adaptez. Vine din imposibilitatea mea de a fugi. De a scăpa. Convieţuiesc. Iar eu nu sunt făcută, interior, să convieţuiesc. Balconul se surpă, iar eu, în loc să stau pe marginea lui, prin libera cădere existând şi posibilitatea de a mă elibera de lanţurile mele invizibile, mă feresc şi mă retrag. Cât mai în interior, la un adăpost fals. Tăcere. Eu n-am molii. Eu am doar pui de viespii solitare (!) ce încă n-au ieşit din cuiburi. Iar când vor ieşi, vor lăsa în urma lor doar rămăşiţele lutului din care erau construite cuiburile. Vor ieşi fără să se uite înapoi, vor pleca în lume şi probabil îşi vor căuta şi ele locuri de făcut cuiburi. Oare ceilalţi or să le lase? Noi am putut convieţui. Şi ce-ar fi atât de ciudat să fac marketing politic cu berbecuţi, în vârf de munte? Ce-ar fi atât de ciudat să tai plasticul cărţii de identitate în două şi să-l las într-un şanţ? Mergem de 1 mai la mare?  

Pe cine să intereseze toate acestea şi toate câte au fost?