Eppur si muove

Dacă trec orele amiezii, în cele mai mlte cazuri nu mă mai gândesc să vin aici. Mă gândesc că spre seară se adună mai mulţi oameni iar cafeneaua se transformă într-un bar ca oricare altul, cu fum mult mai mult şi discuţii mult mai aprinse. Motivele care mă fac să stau în cumpănă sunt practice şi nu ating vreun disconfort al meu de a sta între oameni. Îmi trebuie o masă din colţ şi-mi trebuie muzică şi nu bruiaje fonice. În seara asta totuşi am venit şi am găsit cafeneaua liniştită.

Cartea începe cu un pasaj din Jurnalul lui Gide. E despre iubire, nu mă opresc la el. Mă întrebam însă dacă l-am citit ori ba. Dar cred că atunci m-am oprit la Plăcerea de a te povesti ţie însuţi a lui J. Green şi la Jurnalul lui Barbellion. Dacă tot nu se mai găseşte nimic altceva de la Paler la biblioteca de aici, poate fi o sugestie pentru zilele următoare.

Azi la biliotecă venise o doamnă mai în vârstă. Chiar pe drum mă gândeam că biblioteca nu prea are vizitatori zilele astea, întrucât mulţi cititori au o vârstă mai înaintată şi nu mulţi dintre ei se aventurează pe afară. Îmi tot zic că am să ies din iarna asta cu picioare de baschetbalist. Bătrânica era roşie în obraji şi luase Moromeţii şi Marele singuratic. Şi prelungea Ultima noapte de dragoste... I-a spus bibliotecarei să-i mai dea ce crede ea că merită citit (îmi ziceam atunci că ar trebui să se mute acolo). Bibliotecara, o tipă mărunţică, cu trăsături frumoase de femeie blândă, în părul ce abia începe să încărunţească i-a recomandat cartea pe care tocmai o restituiam eu. M-am speriat. Paler are în cărţile lui anumite fraze care pe mine m-ar speria dacă le-aş citi la o vârstă mai înaintată. O bătrâneţe tulburată de procese de conştiinţă şi întrebări despre scopul vieţii mă sperie. Un raport final mă sperie. Punerea în balanţă a regretelor, a faptelor şi mai ales a cauzelor lor, mă sperie. Mă gândeam, când am ajuns acasă, că nu este singurul care a scris despre ele, şi cu siguranţă nu e singurul care le-a gândit. Îţi trebuie însă curaj. Mult, mult curaj. Sau poate greşesc, fiindcă fac aceste afirmaţii din perspectiva mea. Dar ştiu că eu mi-aş scutura capul să-mi alung ideile astea când ar începe să încolţească. Eu nu sunt un om curajos. Iar tinereţea se bucură, cel puţin, de impresia că se mai poate schimba ceva, chiar dacă n-o să se mai schimbe nimic.

N-am făcut niciodată experimentul cu încolţirea unui bob de fasole când eram elev. Iar experimentul acesta – se zice – l-a făcut orice elev. Mie îmi plăceau mai mult cactuşii, şi nu ştiu dacă aş fi fost uimită de rapiditatea cu care un bob se transformă în plantuţă. Cactuşi am avut mereu în casă, şi m-a uimit în schimb mult mai mult rezistenţa lor în cele mai grele condiţii. Cactuşi, chiparoşi sau oţetari. Mie mi-au plăcut stejarii dintotdeauna. Nu ştiu de ce, fiindcă singurul stejar care mi-a fost mai aproape e cel din piaţă, de peste drum, cu coroana perfect rotundă. Stejarul pentru care mi-a fost frică atunci când au început şantierul pentru parcarea subterană. Mă gândeam că am să merg la tulpina lui şi-am să mă leg cu lanţuri, în cazul în care ar fi fost vorba să-l taie. O idee ce-ar fi rămas doar în stadiul de idee, şi care m-ar fi bântuit mult timp dacă cumva se întâmpla ceva. Idei eroice avem cu toţii, poate datorită cărţilor şi a filmelor. Dar puţini suntem eroi. Eu nu sunt un om curajos. Mereu când rătăceam prin vreo pădure şi vedeam stejărei mici, îmi părea rău că nu pot lua unul să-l plantez într-un ghiveci acasă.  Dar n-am să-mi explic niciodată atracţia mea faţă de stejari.

În altă ordine de idei, Epicur spunea că pietrele sunt fericite deoarece sunt insensibile la suferinţă. Am o cutie plină de pietre acasă. Am şi în geantă vreo trei, căci am tot uitat să le pun la locul lor. Dar fericirea exprimată în felul acesta simplist nu e fericire. Fericirea şi insensibilitatea, nu cred că se pupă.

Cu toate că nu sunt întru totul de acord cu maxima „Scopul scuză mijloacele”, în cazul acesta, din moment ce scopul este viaţa însăşi, nu mai este loc de discuţie. Fiindcă nu sunt un om curajos iar uneori eroii îmi par naivi. Nimeni nu-ţi poate schimba credinţele interioare, aşadar, de ce să pierzi ocazia de a simţi căldura verii pentru o prostie? Fiindcă la urma urmei, eppur si muove, şi la urma urmei, Galileo a rămas în conştiinţa noastră drept părintele fizicii şi a ştiinţei  moderne. Astfel, tind să îl apreciez mai mult pe el decât pe Socrate. E mai uman. Unii eroi îmi par naivi. Şi poate chiar mai mult, curajul de a înfrunta apostrofările şi procesele de conştiinţă parcă e mai mare decât curajul de a te sinucide.

„Când simţi mai mult decât înţelegi, devii foarte vulnerabil. Inchizitorii, neavând sentimente, sunt foarte siguri pe ei. Ei pot, chiar, să urască tot ce nu înţeleg, în vreme ce unul ca mine se încurcă în regrete.”

Mă opresc doar la regrete. Nu ştiu dacă am urât vreodată pe cineva în adevăratul sens al cuvântului. O singură persoană se aproprie de sentimentul meu dat urii, o persoană dintr-o epocă demult apusă. Şi probabil că am greşit faţă de ea, urând-o (dacă, într-adevăr...). În rest, chiar oamenii care m-au îngenunchiat nu au „beneficiat” de ura mea. Fiindcă atunci când nu înţeleg ceva, bătătoresc (cu sau fără voia mea) drumul înainte şi înapoi şi mă încurc în regrete. Să înţeleg, prin asta, că nu sunt un inchizitor? Analizând în retrospectivă, atât realitatea cât şi închipuirile mele, mereu, când cineva mi-a greşit, am căutat mai întâi să-i caut circumstanţele atenuante. Şi în cele mai multe cazuri, cu ele am rămas. Trebuie însă să găsesc o cale prin care să părăsesc cărarea făcută de necurajul meu de a pleca dintr-un loc. Fiindcă mereu, când ajungi într-un câmp cu iarba înaltă, te supără oarecum să vezi o cărare. Te supără faptul că cineva a fost înaintea ta acolo şi nu a lăsat locul neatins. Dar eu mă supăr mai ales să ştiu că eu revin mereu pe aceleaşi cărări şi nu aleg să pornesc printre buruieni. Nu sunt un om curajos, cred. Mai supărător e sentimentul când stau, în mijlocul cărării, în „plin soare, plină de umbre”. Şi e ciudat, fiindcă nu mi-a fost niciodată frică de solitudine, nu mi-a fost frică niciodată să rătăcesc pe străduţe pustii ale unor oraşe necunoscute; însă, în anumite aspecte, am nevoie de cărări.  

Progresul exterior este însoţit, uneori, de regres interior.

“...dar cum primejdia era fixată pentru toamnă, nu mă arătam din cale-afară de tulburat. Acesta a fost totdeauna cusurul meu, de câte ori pericolele mi-au lăsat răgaz, m-am grăbit să nu le dau importanţă, agăţându-mă de speranţa că o întâmplare providenţială mă va salva până la urmă.” p.173

Să mă mai mir de ce spusesem data trecută?

Scriu în carneţelul cu foi verzi primit de la L., iar oţetarii m-au făcut să mă gândesc că eu n-am avut niciodată un birou cu vedere spre natură. Acasă, în ambele camere, fereastra a fost mereu ori în dreapta, ori în stânga mea. În plus, balconul, etajul mult prea sus şi...lipsa naturii de peste drum. Aici vezi doar blocuri gri. Singurul loc în care mai vedeam natura pe fereastră erau momentele când îmi făceam lecţiile la bunica. Doar când aveam inspiraţia să iau loc în capătul mesei. În felul ăsta aveam şi acoperire, căci bunica, dacă era în cameră, stătea pe “recamer”, în spatele meu. Puteam astfel să mă prefac că mă gândesc la o problemă de matematică sau să mâzgâlesc ceva la sfârşitul caietului, fără să mă dau de gol că mintea-mi zboară pe deasupra muzeului. Şi chiar dacă era balconul, geamurile mari erau date jos pe timp de vară, iar priveliştea nu era atât de îngustată. Priveam frunzele cum se leagănă uşor, şi cine ştie ce-mi trecea prin minte. Dar eram paralizată.

Trebuie să fiu corectă şi să recunosc că şi blocurile gri, ce în timpul verii prind o culoare mai caldă, au farmecul lor. Într-una din serile trecute mă mirase faptul că luna (jumătatea de lună) era mai luminoasă decât felinarul portocaliu ce duce spre fântână. Iar mama mi-a amintit aseară cum eram nevoite să ne oprim mereu la I., în drum spre casă, fiindcă eu aveam asupra mea vreo 3 kile de zăpadă şi eram fleaşcă. I. ne deschidea uşa dar eu nu aveam voie să mă îndepărtez de pe linoleum. Principiul cojilor de ceapă. Uşor, una câte una, jos. Până rămâneam în ciorăpei. Erau necesare mătura şi făraşul să strângem zăpada cazută în faţa uşii. Geaca pe calorifer, pantalonii pe altul, mănuşile, şosetele. Ghetele erau puse pe uşa deschisă a cuptorului, după ce I. îl aprindea. Eu stăteam pe scaunele acelea de care am mai vorbit şi de care mereu mi-a fost frică.

Aşadar, mă bucur că a venit în sfârşit iarna, anul ăsta. 

Molii, viespi, si alte animale

Clipeşte cursorul pe foaia virtuală, albă. Mi-e dor de un stilou. G. nu mi-a mai trimis nici un text. O fi ocupat cu gerul. Mulţi sunt ocupaţi cu câte ceva, dar pe G. nu mă pot supăra. Chiar dacă şi-a ras barba. Acum cred că-i pare rău, dacă nu cumva în tot timpul ăsta scurs şi-a crescut-o din nou. Stiloul nu mai scrie atât de bine precum scria acum...5-6 ani. E de înţeles. Nu mai alunecă la fel de uşor pe foaie iar asta deranjează, bineînţeles, la scris.

            Perdeluţele sunt tot gri, nu s-au schimbat. E un soi de ritual, să vin aici singură, eventual cu o carte. Un ritual care-mi face bine, oricât de ciudat ar suna, şi de care nu mă pot desprinde.

            Multe alte promisuni pe care le las să treacă pe lângă mine ca şi cum niciodată nu mi le-aş fi promis. Ăsta e un alt fel de ritual al meu. Din păcate. Păcatul cel mai mare pe care îl duc e lipsa de voinţă şi ambiţie. Dar dacă eu vreau doar linişte, şi nu tind la averi şi la case cu domeniu, ce să fac?

            Mă întreb, în altă ordine de idei, câţi copii visau la aşa ceva la vârsta de 7-8 ani. Ştiu că nu sunt singura, dar ştiu că suntem puţini. Sper, cel puţin, că suntem puţini.

Nu am fost la anticariatele ieşene dar am găsit una dintre cărţi la bibliotecă, acasă. Iar mama a fost iar dusă de nas de firma de telefonie mobilă. În altă ordine de idei, balconul e îngheţat. Cred că e primul an în care se întâmplă, cel puţin în ultimii 20 şi umpic de ani, de când stau ai mei aici. Bunica îmi povestea că mergea la -30 de grade cu ciorapi subţiri şi pantofi. Picioarele-i erau colorate ca dulapul din bucătărie. Dulapul din bucătăria bunicii e roşu. Trecut-au vremurile.

Trebuie să mă apuc de scris iar invenţii. Cu toate că nu mă pricep foarte bine să le construiesc, iar pe cele pe care reuşesc să le construiesc, nu reuşesc să le continui, şi rămân scurte, simple, atârnând parcă în gol. Şi asta se întâmplă fiindcă nu mai trăiesc drame, cum prea-bine spune cineva. Aşadar, până şi părţile rele au părţi bune. Şi viceversa.

N-am fost niciodată omul planurilor pe termen lung. Bănuiesc că faptul ăsta e văzut de majoritatea persoanelor drept defect. Până acum, n-am tras ponoase prea mari de pe urma acestui defect. Dar presimt că urmează. „Presimt” nu e cuvântul potrivit. Nu presimt, dar bănuiesc că ar fi cazul să mă izbească ceva care să mă schimbe. Şi această lovitură o aştept odată cu terminarea masterului. Ca să explic mai bine starea pe care o am, trebuie să spun că aştept mai mult momentul cu pricina mânată de curiozitate. Analizându-mă, mă văd ca fiind un copil răsfăţat care nu-şi dă seama de gravitatea unei situaţii, refuză chiar să îi dea importanţă ştiind că e cineva în spatele cortinei care rezolvă mereu problemele, care demască mereu farsele şi aranjează totul. Să fie destinul, „persoana” din spatele cortinei? Pe el să mă fi bazat mereu, cu neruşinare?

„Tot ce s-a întâmplat e bine că s-a întâmplat şi sunt mulţumit că nici măcar zeii n-au puterea să schimbe ceva în trecut.” p.160, Deşertul pentru totdeauna, Octavian Paler

Mă încăpătânez şi eu să nu-mi pară rău de nimic, de nimic din ce s-a întâmplat. Exprimarea e greşită, căci nu încerc şi nu-mi impun nimic. Privesc întâmplările trecute ca fiind pietre de consolidare ale fiinţei mele, şi le privesc, acum, cel puţin, cu o maximă naturaleţe, de undeva de deasupra eului meu. Obiectiv. Ca şi cum le-aş citi într-o pagină de jurnal străin. E drept că fiecare avem în drumul parcurs în trecut o serie de întâmplări pe care ni le amintim cu tristeţe, pe altele cu ruşine, pe altele cu bucurie. Însă am ajuns, cred, să las la o parte „animalul afectiv” din mine pentru „animalul raţional”. Cu alte cuvinte, poate că mi-am dat seama că pentru a trăi prezentul şi a întrevedea viitorul, e necesar să nu mai trăieşti în trecut. N-am ajuns acolo 100%, sunt unele momente în care toate amintirile cad pe mine dintr-o dată, precum zapadă de pe un acoperiş, mă doboară şi mă buimăcesc, dar parcurg drumul înainte. Şi nici nu mă lepăd de trecut, să nu fiu înţeleasă greşit!

„Deşertul pentru totdeauna”, să fie a cincea sau a şasea carte a lui Paler pe care o citesc într-un timp relativ scurt. Nu ştiu dacă m-a prins stilul sau fiinţa. Ambele probabil, în cine ştie ce proporţii. Sau poate că mă regăsesc, cumva, în anumite rânduri. Sau poate că mi-a plăcut nespus ideea omului ce locuieşte singur şi-şi prezintă ideile, într-un monolog, moliilor. „Toată viaţa m-am apărat, m-am ferit, am pus între mine şi ceilalţi o barieră, am stat la pândă. Nu-am dăruit în întregime, mi-am păstrat căi de retragere, mi-am protejat singurătatea, am fost „rac” şi chiar mai rău decât atât, încarcerat în mine însumi, încât am preferat de multe ori să-i drămuiesc pasiunile decât să nu le pot controla. Mi-a plăcut să mă cred un „animal afectiv” şi, chiar, am fost, dar am pus lângă „animalul afectiv”, ca gardian, un „animal raţional”. N-am putut fi un celebral pur, nici nu mi-am lăsat sensibilitatea neîngrădită.”

Azi dimineaţă, când am descis dulăpiorul din bucătărie să-mi aleg cana din care urma să beau cafeaua(la mic dejun, cafea şi tiramisu, excepţional mod de a începe o zi!), am văzut cuiburile de viespii. Am mai povestit de ele, probabil în vară. Am zâmbit, mi-am amintit de molii, am închis uşile dulapului şi-apoi m-a cuprins un soi de tristeţe sau dezamăgire, fiindcă or să iasă din cuib şi-or să plece înainte să-mi dau eu seama. Cuiburile din bucătărie nu le-am stricat, căci ştiam deja ce-am să găsesc în ele (curiozitatea) – un ou şi mai mulţi păianjeni injectaţi cu ceva venin ce nu omoară, ci doar paralizează. Viespiile astea sunt solitare şi au un simţ tare dezvoltat de orietare în spaţiu. Viespea care a construit cuibul şi şi-a depus acolo ouăle revenea mereu cu provizii de lut, am urmărit-o în timpul construcţiei şi nu mi s-a părut normal să-i stric munca. În plus, viespiile nu stau în case, n-aş avea audienţă pentru un eventual monolog. Mă întreb ce crede lumea că e mai rău. Să vorbeşti singur sau să vorbeşti moliilor?