100. I still have hope.

Stare urâtă dar nu tragică, asemenea unui strănut pierdut în pereţii nărilor.

Astăzi mi-aş fi fost fericită întinsă în pat, legată de un aparat, care să-mi arate doar imagini colorate şi care să-mi spună doar note de vioară. Să mi se arate o mie de lumi diferite, să nu ştiu de a mea. Să nu văd hălci de carne galbenă adormite în rafturi reci şi impersonale, ce se mişcă odată cu vibraţiile puternice venite de afară, de la tramvai. E cumplit să vrei linişte şi să n-o ai. Şi nu vorbesc de linişte interioară, linişte sufletească. Nu. Simpla linişte fizică. E îngrozitor să vrei întuneric în timpul nopţii şi să ai doar lumină. Nu văd dar simt ochii acolo, în lumină. Mulţi, mulţi ochi, plini de un soi de ură (cred) neînţeleasă de mine.

Îmi privesc unghiile cu mirare când observ că au devenit movii. Culoarea morţii. Sunt aşa de la frigul ce-mi intră în oase uneori sau de la circulaţia sangvină proastă, nu ştiu. Imaginea mi se pare mereu comică. E de un tragism fals. De furie, îmi fac o altă cafea. Cafelele din toiul nopţii îmi sunt păcate dulci de multă vreme.

Vorbele tind să se lipească de mine cu un lipici invizibil extrem de puternic. Îmi aduc aminte cum îmi vorbea S. despre zăpadă, dând naştere la atâtea şi-atâtea vise, zâmbesc la amintirea cuvintelor lui A. trimise odată cu acele poze, cum că atunci când s-a aşezat să pozeze căţelul, acesta a crezut că a păţit ceva şi s-a apropiat să-l ajute. M. sau defapt C., cum îmi place să-i spun în continuare, zicea că în mai mergem la Mamaia, dar nu am să stau în cameră cu el fiindcă sforăie rău. Râdeam în bucătărie la telefon, şi mă învârteam între cele două uşi. Ţin minte şi toate întrebările retorice, menite săgeţi otrăvite să fie. Mi-amintesc fiecare ocară şi fiecare promisiune. Îmi amintesc cum Cofy trăgea de şosetele lui Titus până i le dădea jos, acum 6-7 ani, când eram toţi mici.

Afara orelor 23 era călduţă. Am pus paltonul peste pijama, am încălţat adidaşii fără şireturi, am chemat-o pe Cof şi-am ieşit. Nu era foarte frig, nu era foarte senin iar felinarele, surprinzător, era aprinse.

Cred că Busuioc va fi un pui de Beagle.

Am terminat cartea. Mi-e şi frică să încep a scrie ceva despre. Dacă la început mi-a fost greu să trec prin toţi termenii şi toate explicaţiile oferite în josul fiecărei pagini, dacă la mijloc n-o mai puteam amână, la sfârşit mi-a mulţumit toţi porii. Poate că prima impresie e aceea că personajul principal e asemenea unui super-spion-minor din filmele americane. Apoi vezi că defapt e un simplu copil care încearcă să înţeleagă ce vorbesc adulţii din preajma ei. Ce-i drept, o inteligenţă, un spirit aventurier, de detectiv, şi-o ghiduşie specială îi oferă companie. Lucrurile sunt prezentate de după cortina de zâmbete şi aur a epocii, cu toate desfrâiele şi greşelile şi invidiile prezente. Cu secrete, legi scrise sau nu, cu injustiţii grave.

Trecând peste elementele descriptive ale palatului, ale oamenilor ce locuiau acolo, ale relaţiilor dintre ei, a petrecerilor, trecând peste crima şi misterul ei, ultima parte – cea a decăderii tuturor, cea a intrării într-o putrefacţie vădită a Sirikotului şi-a conducătorilor lui – am sorbit-o cuvânt cu cuvânt. Paginile acestea au cea mai mare forţă.

„Îşi petrece restul zilelor în biroul lui, aşezat pe singurul scaun din faţa singurei mese care a mai rămas în palat. În capătul celălalt al palatului aflat în ruine, fratele său îşi petrece şi el viaţa singur, cufundat în lectura cărţilor religioase, pe care odinioară le citea el. Însă el, el o aşteaptă pe ea, fără să clipească, sub lumina nemiloasă a unui bec dezgolit, căci toate abajururile au fost vândute. Este o aşteptare nesfârşită, ca ultimele pagini albe ale unei cărţi misterioase, căreia nu i-a spart codul. Toată viaţa i s-a scurs din trup. Mintea lui şi-a golit toate buzunarele pe caldarâm.

[…]

Zenana este distrusă şi de nelocuit. Pădurea a pătruns înăuntru prin ferestre şi prin crăpăturile din ziduri. Aerul este irespirabil, din cauza mirosului greu al excrementelor de lilieci. S-au scurs pe pereţi ca o vopsea vâscoasă. Un taburet vechi şi decolorat din lemn de tek este singura piesă de mobilier uitată în curtea lui Nani Sahib. Umplutura a fost sfâşiată, probabil, de una dintre maimuţele langur cu faţa neagră din Sirikot. Bumbacul este murdar şi îmi aminteşte de măruntaiele intrate în putrefacţie ale unui animal injunghiat.

[…]

Pornesc spre masa ucigătoare de verdeaţă care a invadat grădinile palatului. Mă uit la încâlceala aceea de buruieni şi nu-mi vine să cred că, odinioară, cincizeci de grădinari creşteau aici flori minunate, în toate anotimpurile. Vântul mi se strecoară prin păr. Simt stafiile Sirikotului plutind pe lângă mine. Suprafaţa uriaşă a terenurilor de tenis este plină de bălegar. În locul marcajelor, cresc acum smocuri de iarbă.”

Mâine, controlul la ochi. Poate că dorinţa mea neînţeleasă de a purta ochelari, pe care o am încă din timpul liceului, se va concretiza pe nasul meu.

You just aren't that strong, crazy child anymore.

"Lacrima dreapta, lacrima stanga, ambele coborau parca pe-un traseu dinainte stabilit pe obrajii albi. Se intalneau sub bărbie, se împreunau asemenea unor amanţi şi coborau pe gât până ajungeau la marginea roz a tricoului." - Scrieri anonime, Galati, 2002

Generalul urmăreşte mereu şi pretutindeni. Nu cel de-armată. Al nostru. Aşa zisa „trăsătură fundamentală” văzută de alţii în noi. Şi ea, aşa zisă, ne urmăreşte.

Sentimentul acesta de linişte e poate de la ceai, e poate de la saxofon, e poate de la somnolenţă, poate vocea lui J., poate gândurile care s-au abătut iar asupra mea, fără să mai aibă puterea de a mă trânti în agitări nervoase. E-un fel de oftat dulce amărui, care reprezintă recunoaşterea faptului că habar nu am ce înseamnă toate astea, că habar nu am ce-au însemnat toate alea, nici cele de azi, nici cele de-acum un an, că habar nu am cum să mă port cu ele, că fiind vorba de oameni, nimic nu are soluţie. Poate că melodia asta mă face să mă pierd în toate astea, şi să stau acolo, aşa. Ştii? Alteori mă agitam şi mă înfundam mai rău. Acum plutesc alături de ele, parcă într-un lichid văscos ca o gelatină, care dinăuntru seamănă cu materialele şi parfumurile fine de trandafir ale prinţeselor indiene din carte.

Aş ţine şi cu dinţii de starea asta dacă aş putea. Astă-noapte a fost una dintre cele mai oribile şi agitate din ultima vreme, pe bază de vise. Vreo trei vise, toate urâte. Într-unul, visam că eram speriată, şi-atunci m-am decis să sperii la rându-mi, şi-am speriat pare-se atât de rău încât m-am trezit speriată. Fugăream două fiare care m-au fugărit. La interpretarea viselor de către un psiholog, ştiu că – şi poate greşesc – te întreabă pe tine ce crezi că înseamnă visul. Eu mă răzbunam iar la jumătatea drumului m-am speriat de mine, de ceea ce devenisem; aş fi spus dacă un psiholog m-ar fi întrebat despre visul acesta. Al doilea vis, cel cu copilul, mi-ar spune să nu judec fiindcă nu ştiu unde mă duce şi ce are pregătit pentru mine drumul.

Iar playlist-ul se măreşte. The Walk of Life n-o mai pot asculta deloc din septembrie, So far Away, tot de la ei, alături de Peste răbdări şi multe altele intră într-o categorie aparte ce mă mişcă mereu, T’es parti, iar acum asta.  

Un uragan de idei şi sentimente şi întrebări. Oameni, piese de puzzle; din ei, din mine. Nu mai stau pe loc ci mă învârt şi eu cu el. Poate de aceea în majoritatea timpului, toate mi se par la locul lor. 

Joi/deja

The Walkabouts - Promised
 
 Asculta  mai multe  audio   country

Îmi pare rău că toate lucrurile începute frumos se termină în putrefacţie. Mă întreb de ce, îmi vin mai multe răspunsuri în minte, nu pot alege nici unul. Aşa e dat să se întâmple, din cauza lor sau din cauza noastră, că n-am ştiut s-avem grijă. Luate separat, fiecare e nul. Mai ales că, odata cu trecerea timpului, entuziasmul de început dispare încetul cu încetul. Nu mă refer aici la nici un fel de relaţie interumană.

Pe inelarele mâinilor mele stau două inele. În dreapta, inelul în jumătăţi de aur diferite primit de la bunica la 18 ani. În stânga,  inelul de argint cu pietricele mici şi bătute cumpărat de mine. Dintre ele – pietricelele – doar una a mai rămas. Una care o observ doar eu, când mă uit cu atenţie. Uneori le dau jos. Pentru câteva minute doar. Rămân urmele şi obiceiul. Le caut mereu, cu degetele mari, să le întorc, să le potrivesc.

Uneori nu răspund la telefon. Şi mă scuz mai apoi cu „n-am auzit.” Cartea de ziceam că e greu de citit e deja aproape de jumătate. N-ai cum să nu intri în lumea aceea.

Iar uneori simt asupra mea privirile pline de superioritate ale altora. Chiar şi-aici, şi-acolo. Şi nu pricep.

În urmă cu vreo două seri am ieşit să mă plimb, cu intenţia de a medita la o temă ce includea pe alocuri următoarele:  „Unii vor să schimbe lumea. Alţii se pierd în pesimismul de a nu putea schimba nimic exterior. Toţi te îndeamnă şi îţi spun că prima dată trebuie să te schimbi pe tine. Schimbarea o cauţi şi tu. Aşadar, de ce e atât de greu să te schimbi?” Aşadar, ce mi-e aşa de greu să mă schimb?

Oricum, tot ce-mi amintesc din plimbare e faptul că am confundat luna cu lumina de la un apartament al ultimului etaj de bloc turn, bucuria că Şcoala populară de arte a intrat în renovare şi nervii pe care mi-i făceau pietricelele ce se blocau în modelul tălpilor ghetelor.

Invidia şi dezgustul sunt sentimentele ce le simt cel mai des, din categoria negative. Invidiez frumosul şi originalitatea şi-apusurile de soare cu prieteni, şi locurile deosebite…şi nu ştiu exact de ce o cataloghez direct ca fiind negativă. Dar cred că e, cel puţin mie, îmi e.

Nu-mi place când lumea se bazează pe o caracteristică a mea şi se foloseşte de ea. De mine. Dar nici nu mă pot abţine de mine.