Life lesson no.1

We never learn.

....but still,

501

„când nu poţi să exişti singur, nu poţi fi parte dintr-un cuplu fericit”

Chestiuţa asta am găsit-o într-un articol scris pe un site pentru femei. Chestiuţă la care am zâmbit. Dacă e o chestie pe care am apreciat-o la mine dintotdeauna, e faptul că nu am prea multe probleme cu singurătatea şi rareori mă plictisesc. Reuşesc să-mi ocup cumva timpul, chiar dacă apoi zic că l-am pierdut şi mereu prima pe care mă bazez sunt eu.

În altă ordine de idei, drumul e foarte lung şi foarte greu. Începutul a fost bun, fiindcă începuturile, cel puţin pentru mine, sunt mereu mai uşoare decât parcursul său. Poate că de prn februarie o să mai apuc un drum pe care să-l ţin mai mult. Şi-o să fie mai bine.

În seara asta trebuie făcut bagajul iar mâine e plecarea spre Iaşi. Acolo mă aşteaptă perioada de foc, ultima parte a semestrului. Două proiecte urâte şi grele şi un examen, destul de lejer, la care o să iau însă un mediocru 7, poate un 8. Sper ca finalul să fie ok, să rămân la buget şi poate să mă învăţ minte să-mi fac proiectele la timp.

Tot felul de veşti, care mai de care mai impresionante îmi bat la uşă. O mirare de moment, şi-apoi aproape nepăsare. Fiecare îşi croieşte viaţa cum vrea sau cum poate.

Nu am chef de relaţii noi. Mă gândesc la efortul care trebuie depus, pe care nu sunt dispusă să îl fac.

Ascunzişuri. Secrete. Totuşi nu sunt atât de independentă precum mi-aş dori, şi mă enervează la culme chestiunea asta. Învăţ. Obsesie. Mereu, mereu, chiar şi acum, obsesie.

Am nevoie de apreciere în cuvinte din când în când. În aşa fel, conştientizez că sunt capabilă şi continui. Altfel, îmi ocup timpul cu întrebări. Majoritatea, despre mine. Minoritatea, despre tot restul. Viaţă, idei, familie, posibilitate. Şi pe ele le exprim din ce în ce mai puţin.

Sunt certată des, chiar şi aici, că îmi schimb destul de des părerile asupra unor anumite lucruri. La început mă simţeam prost. Însă dacă aş muri cu aceleaşi idei cu care m-am născut, ar fi clar că ceva nu a mers bine. Totul se transformă odată ce înveţi din ce în ce mai mult. Din experienţă, de la oameni sau din cărţi. Fiecare-şi are rolul.

Aseară am visat mulţi şobolani şi şoareci, în camera de cămin. M-am mai visat, tot aseară, printre oamenii din MASH. Făceam o excursie iar eu îmi cumpăram apă de la un magazin.

Fiindcă se pare că întâmpin o problemă în a analiza şi-a pune pe hârtie lucrurile mele, mi-am zis că ar fi bine ca o perioadă să scriu ficţiune. Dar nici de asta n-am reuşit să mă apuc. Să imaginez situaţii şi oameni, cum am mai făcut-o şi în alte dăţi. Să exprim tot ale mele, doar că în forme diferite. Să iau ca inspiraţie principală visele din timpul nopţii, sau imaginariile fricilor şi-ale obsesiilor mele. În felul astă, poate mă şi debarasez de ele. Asta n-o să se întâmple dacă nu citesc. Cărţile noi îmi sunt mereu motor.

Aşadar mâine e zi de trezit devreme şi de făcut multe drumuri. Mâine e zi de mers la şcoală. Doresc cu nesimţire vacanţa de vară. Deja. Mă gândesc că anul viitor pe timpul acesta îmi voi scrie disertaţia. Cel puţin asta sper, apropo de învăţat lecţia de făcut proiectele la timp.

D. m-a sunat şi mi-a spus că abia aşteaptă să ajung ca să mergem în B. după beţia cruntă de zilele trecute cu A. care s-a soldat cu noaptea dormită într-un hotel, i-am zis că nu mai fac aşa ceva, iar dacă merg, am să beau numai nectar. El a început să râdă, continuând: „nectar combinat cu vodcă, da.” Problema mea cu alcoolul este că nu ştiu când să mă opresc. Defapt, ştiu când trebuie să mă opresc, dar nu mă opresc niciodată când trebuie. Iar când ies cu A., plecăm mereu ultimii din crţşmă, doar ca să mergem să căutam alta care e deschisă. Râdem mult şi ne distrăm, ce-i drept, însă somnul şi ziua de după sunt un chin.

Fiindcă unii nu mă cunosc prea bine, aşa cum e A., îmi spun că sunt o fată tare cuminte. Şi-mi sugerează să nu mă schimb. Nici rea nu sunt, ce-i drept, însă „cuminte” nu mă caracterizează atât de bine, pe deplin, în orice situaţie.

Am scris asta mai demult, iar acum, când o revăd, îmi dau iar dreptate. „Ai găsit un adevăr despre lume, ţi-ai pierdut echilibrul interior.” E o luptă continuă cu informaţiile noi. Asimilare şi încercare de a încorpora cu ce e deja.

Narcotic

E 2 ianuarie. E ora 4, după-amiază de duminică. Sunt în cafenea, cafenea care a trecut printr-o renovare cu care încerc să mă obişnuiesc. Aşadar, dublu şoc. Pereţii nu mai sunt verzi ci galbeni, mobilierul e mai înalt. Mesele din colţuri sunt de şase persoane, nu de patru, aşadar mi-am ocupat loc lângă geam. Sunt două plasme în loc de una, lampele sunt roz cu galben. Perdeluţele portocalii. Cel de-al doilea şoc a fost când am cerut cafea iar chelnerul mi-a spus că nu are. Alt chelner, căci în momentul în care m-a văzut cu laptopul mi-a zis că nu au wireless. I-am spus că nu am nevoie. Apă plată cu lămâie şi-un capuccino. Oamenilor le place să facă schimbări doar de dragul schimbărilor. Chiar şi atunci când ele nu sunt necesare. N-am înţeles niciodată lucrul acesta.

Că tot veni vorba de schimbări, necesare de data aceasta, anul acesta sper să-mi aduc câteva schimbări de mult aşteptate. Ei, de data aceasta nu le mai aştept ci încerc să le fac. Fără termene limită, fără imperative. Încercări pas cu pas. Şi-om vedea ce iese. Am citit, din curiozitate, horoscopul general al capricornului pe anul 2011. În toate variantele se vorbeşte despre schimbări. Metamorfoze. Schimbările pe care le vreau în anul acesta constau mai mult în renunţări. Renunţări la multe din lucrurile ce până acum mi-au făcut rău. De la cel mai mic şi banal, până la cel mai mare şi aşa-zis greu de înfăptuit.

Vreau să ajung să fiu mai mult ca mine, şi să nu mă împotmolesc în nu-pot-uri. Vreau să ajung să nu mai am lucruri ce mă ţin în loc. Ceea ce nu pot face, să nu pot face fiindcă mă depăşeşte, nu din cauza unor chestiuni exterioare. Multă ambţie şi multă voinţă, care sper să-mi fie atribute pentru tot restul vieţii, nu doar a anului. Singura competiţie pe care s-o ţin să fie doar cu mine, singura persoană pe care să vreau s-o depăşesc să fiu eu. Citeam pe unii aşa zişi jurnalişti care în ultimele zile ale lui 2010, respectiv în primele zile ale lui 2011 vorbeau strict despre alte persoane, şi deloc de propriile persoane. M-am mirat.

Aşadar am şi eu planuri, până acum nu-mi plăcea să le aştern pe hârtie dintr-o frică idioată că nu-mi vor reuşi. Nu-mi mai impun însă nimic foarte strict, pentru ca un eventual eşec să nu-mi fie prea răsunător.

Relaţiile de prietenie cele mai dificile sunt cele ce durează cel mai mult. Din MASH. Imediat m-am gândit la R. Până şi-acum bufnesc în râs. Eram nervoasă zilele trecute, şi mi-am zis că termin tot, izbesc totul de-un perete. La ora actuală cred că e omul pe care-l apreciez cel mai mult, cu toate ce le are. Iar dacă stau să mă gândesc, aşa-s toţi prietenii mei. Ăia puţini tare la număr. Balanţa înclină mereu spre calităţi. D. m-a sunat în noaptea dintre ani; avea ce-i drept puţină băutură la activ, însă m-a prins iar cu garda jos şi-am rămac cam mută. Aşa păţeam când avea şi D. momente de retorică în care se întreba ce s-ar fi întâmplat dacă nu ne-ar fi adus facultatea în aceeaşi cameră micuţă de cămin şi nu ne-am fi întâlnit. Ţin extrem de mult la ei dar mi-e cam greu s-o arăt. Trec peste momentele astea, de obicei, cu mici glumiţe. Poate fiindcă-s extraordinar de sensibilă şi dacă aş merge pe aceeaşi variantă mi-ar da lacrimile. De F. nu spun nimic, fiindcă nu intră în categoria prietenilor. Spun asta în sens bun, fiindcă el va fi mereu ceva mai mult.

Apreciez aşadar, tot ce am. Fiindcă am multe, cu toate că sunt unele momente în care nu văd şi mă plâng că nu am nimic. Ar trebui să-mi fac un tablouaş micuţ pe care să-l pun undeva la vedere, să-mi amintească mereu, şi în momentele cele mai grele. Să ştiu mereu că oricând am motive să zâmbesc.

Sper să citesc mai mult anul acesta, să văd filme bune şi să nu-mi mai pierd orele cum obişnuiam. Mai multă activitate.

Apropo de activitate, trebuie să fac şi niscaiva drumuri. Constanţa, Bucureşti, Cluj şi Târgul Mureş. Ca să văd oameni de care mi-i dor sau pe care încă nu am apucat să-i cunosc faţă-n faţă. Planul acesta e făcut de ceva vreme, însă delăsarea a fost mare.

Să nu mai reacţionez la idioţenia de lângă mine, dar fără să fiu oarbă la ea, pentru a vedea alternativa.

Şi poate să-mi fac proiectele de la şcoală la timp.

Să dansez mai des.

Să am puţin mai multă griijă de sănătatea mea. Să nu mai răcesc din lună în lună. Să-mi fac ochelari.

Să fiu mai mult a mine.

Să vorbesc mai mult despre mine. Cu toate ascunzişurile. Sau să nu?  ….

Să-mi fac tatuajul. Şi să nu mai las loc de alb şi negru.

Să râd la fel de mult. Să nu-mi treacă crizele mele periodice de râs.

Să fiu mai mult a mine.