O zi plina.

Mergeam intr-una din zilele trecute spre facultate cu tramvaiul. O zi insorita dar rece. Iar in fata mea era o batranica batrana cu o esarfa verde si-o palariuta asortata. M-am uitat mult timp la ea. Se uita undeva, in cine stie ce colt al inimii plin de amintiri, in cine stie ce colt plin de dureri, in cine stie ce colt de ingrijorari... Pentru un moment, as fi dat orice sa aflu unde-i erau ochii...apoi m-am speriat de ce-as fi putut sa aflu. La un moment dat,  m-a surprins uitandu-ma la ea si am tresarit si m-am speriat si m-am rusinat. Am incercat sa dau impresia ca ... m-am uitat la ea pentru o singura secunda, aceeasi secunda cand m-a si surprins. Incepusem sa ma intreb daca vreau sa ajung tocmai pana la acea varsta.

 

Filmul m-a facut sa plang, lucru de nemirare din moment ce plang la 90% din filmele pe care le vad. M-a dezamagit faptul ca ... viata (?) l-a prins in situatia aceea din care n-a mai iesit, cand avea toate sansele sa reuseasca sa-si duca la bun sfarsit visele. Si impresionant felul in care au aratat cum o viata influenteaza altele in jurul ei. Ma intreb deseori cum ma vad ceilalti. Dar nu cred ca m-am intrebat vreodata cum ar fi ceilalti daca eu nu eram. Mesajul lasat de ingerul fara aripi pe prima pagina a cartii spunea ca o viata cu prieteni nu este nicidecum una ratata.

In final toate se aseaza, cumva. Iar in ideea asta cred de mult timp.

Cred ca despre asta, in linii mari, este si urmatorul:

 

Ups and downs and ups and downs...but eventually...

Si spune acolo ca … ar trebui sa incercam sa facem exact ce vrem.  “Sometimes, when you fall, you fly…” exact ce vrem. Total, e imposibil. Importanta e insa incercarea.

Astazi a fost o zi plina. Astazi n-am vrut sa ma casatoresc cu chiuituri si fanfara mergand dupa mine pe strada. Astazi n-am vrut sa ma casatoresc deloc. Fiindca nu vad valoarea in hartii, de orice fel. Astazi mi s-a parut foarte corecta ideea ca fiecare sa ajunga, dupa ce moare, in ceea ce a crezut in timpul vietii. Eu am sa ajung in alta viata.

Astazi am citit doua bucatele din Sandman.

Si-apoi inca o data, ideea sinuciderii. Pe care inca o gasesc incredibil de stupida. “Even people who want to go to heaven don’t wanna die to get there.”

Fiindca-i cel mai de pret dar, chiar de suna a cliseu.

La fumoar era o tipa ce scria si asculta muzica din laptop. Fredona. Mi s-a parut ciudatel si mi-am ascuns zambetul. Insa asculta Frank Sinatra, I did it my way...si mi-am zis ca daca asta i-i felul ei, atunci jos palaria. Fiindca asta conteaza in final. Nu doar viata, ci si felul.

 

Si poate ca intr-un moment am sa trec de la teorie la fapte. In adevaratul sens al cuvantului. Cu tot ce inteleg eu din ele.

In miez de noapte, o veste buna, ce m-a bucurat nespus, ce m-a facut sa sar in sus ca un copil cand primeste un cadou la un Craciun al copilariei. Am castigat Moarte la curtea rajahului, romanul luiShivani Singh. Din seria “hai sa vedem ce se intampla” am participat la un concurs, in care trebuia sa scriem de ce-am vrea sa citim cartea asta. Si uite...

Pe langa roman, si invitatie la lansare. Expozitie de fotografie. Ceai indian. Asta in...8 ore. Si se face ca eu sunt in Iasi. Poate primesc cartea, poate ca nu. Ma bucura insa faptul ca...cuiva i-a placut ce-am scris. 

p.s.: astazi n-am iesit din casa

Azi vreau doar imagini. Doar imagini.

Mesaj

stefana (08.10.2010 02:17:24): mi-e frica...mi-e frica mult si tare de masterul asta. niciodata pana acum nu m-am gandit prea serios la cum o sa fie, si prima impresie este ca o sa fie mult mai greu decat a fost pana acum...mereu l-am luat ca pe o joaca cumva...si niciodata nu mi-am pus problema ca n-am sa-i fac fata. pana acum. si mi-e frica. de materii, de profesori si de colegi..pe toti ii vad mai inteligenti si mai destepti si mai comunicativi si mai indrazneti si curajosi si mai pe picioarele lor decat mine...mai informati, cu opinii proprii puternice, din varii domenii...poate e doar o prima impresie, si poate sunt tipul acela de oameni la care doar gura-i de ei....dar...si mi-e frica..
* si incep sa ma simt singura...si nu am pe nimeni pe care cand imi zice ca o sa fie bine totul, sa cred, si nu-i nimeni care sa-mi dea sentimentul ala de siguranta...si incepe sa ma apese...si ma intreb si eu daca la 28 de ani o sa fiu tot singura...si ma intreb daca macar la 28 de ani o sa am macar...o parte din viata in propriile maini...daca o sa ma descurc singura, daca o sa fac ceva ce-mi place..
acum ma simt o persoana insipida si inodora, cu o viata ratata
* incerc sa ma pacalesc ca-i doar o fobie de inceput...
mi-e frica sa nu fie doar o fobie de inceput.
* nu sunt multumita de nici o parte din mine de nici o parte din viata mea din nici o parte din prietenii pe care ii am, din oamenii pe care ii cunosc, de oamenii din familie.
* si in 80% din cazuri singura vinovata cred ca sunt eu
* si sunt eu fiindca sunt o persoana insipida si inodora si n-am nici un fel de vointa si nici un fel de valoare
* poate-i doar o stare de inceput de toamna cu frig si gri..
* si poate-o sa treaca
* si nici n-am nici un talent
* cat de mic si imperfect