Nuca

Astazi am desfacut o portocala. Si mi-am amintit de puiutii de portocala din copilarie. Ce sunt puiutii de portocala? Sunt cei pe care ii mancam cu mai multa pofta cand eram mica, sunt cei ce mi se pareau mereu mai dulci, mai gustosi, mai speciali. Sunt feliile acelea micute din interior. Astazi...portocala avea puiuti.

N-am iesit astazi din casa. Am dormit pana foarte tarziu, pana la 2,30. Rar se intampla. Afara era soare. Putin, dar mult soare. Putin, ca nu a durat. Dar mult, un moment de intensitate cum n-am mai vazut demult. M-a facut sa zambesc. A spus cineva niste vorbe frumoase, odata, despre zambetele triste...Are sa vina primavara. Are sa si plece. Imi place ciclul acesta, caci da tuturor exact starile si lucrurile de care au nevoie.
In film...spuneau... “Let’s be colour blind”…o spuneau, desigur, ca o…formula impotriva discriminarii de culoare. Mie..formula nu mi se pare corecta. Fiindca e pacat sa ne impunem sa fim orbi. Inloc sa ne prefacem ca ceva nu exista, ar trebui sa pretuim diferenta. Si sa invatam din ea. Sau...sa o ignoram, atunci cand credem, dupa o analiza obiectiva, ca nu avem ce invata. Dar nu se impune culorii. Se impune individului.
E ora 1. ma culc fara pic de somn. Noapte buna


La 8 eram trezita. Un somn mai rau ca cel de azinoapte nu l-am mai avut demult. Si culmea. Cand ma chinuiam sa adorm, avea iar starea aia de « abia astept sa ma trezesc », sa pot face toate lucrurile pe care mi le-am propus. Erau multe. Sau...erau destule. N-am facut nimic. M-am trezit in frig, m-am trezit obosita, m-am trezit fara chef de nimic. Dar macar eu am iesit din casa. E gheata pe jos. Tot la o cefaea sunt, tot singura. Tot scriu. Tot amara e. Lichid magic. Tot fum e. Dar imi trag o oaresice placere masochista din asta. Zilele trecute m-a surprins un email de la yahoo answers. Un raspuns la o intrebare de acum 3 ani. Mi-am amintit de ce, si am zambit. Surprinsa, ca..dupa atata timp, tot n-am aflat exact raspunsul.
Maybe I'm lonely and that's all I'm qualified to be.

Abia mai pot scrie cate un paragraf rupt…iar aseara, inainte sa adorm, vorbeam cu mine si ma gandeam in scris. Spun asta fiindca am observat ca si in momentele in care totul e informal – doar ganduri – tot in fraze le pun. Tot am grija cum suna, tot ma opresc in mijlocul unei propozitii sa schimb un cuvant, pentru a reda exact ceea ce vreau sa spun. Ceea ce vreau sa-mi spun… insa se rupe lantul atunci cand ma ridic sa le pun pe foaie. Raman cu ceea ce am zis in gand… si mi-e teama ca nu cumva propozitia precedenta sa ma caracterizeze de-acum incolo. Inainte, cand ma simteam asa, singura solutie era cititul. Inca nu m-am apucat. N-am citit nimic in vacanta asta. Si aici stiu ca gresesc. Mie.
Ma mir de mine, cum nu fac nimic, si mai e atat de putin timp.
Apropo de planuri. Imi zice un prieten ca la vara are sa mearga cu ceva prieteni peste tot in tara, sa se intalneasca cu cine vrea si sa…have a good time. Si eu am planuri. Tacute. De care mi-e frica sa nu le fac praf.
Drumul spre tara. Vechi.

Nu-mi dau seama cum ajungeam acolo. Nu vad nici o masina. Imi imaginez ca mergeam pana acolo cu autobuzul. Amintirile pornesc pe un drum destul de lat, cu multi copaci pe ambele parti; poate o mica padure despartita in doua. Nu stiu daca masina nu avea drum mai departe sau daca nu putea sa mearga mai departe. Pe drumul acela eram de cele mai multe ori in caruta la nenea Mitru. Cateodata si pe jos, cu bunica de mana. Si ajungeam la pod. Un pod mare, infiorator dar cu toate astea protector parca… Si jucaus… Pe maluri erau copaci inalti si salcii. Podul era tehnic intr-o stare jalnica, dar asta ii dadea magia. Era gaurit, gaurit tare, carpit pe ici pe colo, cu balustrada rupta… Cand il treceai, de te uitai in jos, vedeai apa. O apa aproape verde si furioasa. Mereu furioasa. Subrezenia podului era oarecum si inspaimantatoare. Imi imaginam mereu cat era de usor sa imi alunece piciorul dintr-o gaura, eventual sa raman prinsa intr-o bucata de tricou, balansandu-ma…Rasuflam usurata de cum puneam piciorul pe pamant sigur… Dar la urma urmei, el era cel ce ne tinea departe de valurile acelea ce cantau o muzica zgomotoasa.
Apoi urma un drum serpuit, verde, ce leaga o comuna de-un sat. Linistit. Tacut. Pe-o parte dealul. Pe cealalta porumbul. Capite de fan, animale ce se opreau din pascut si ne aruncau o privire formata parca dintr-un amestec de curiozitate si nepasare…fluturi si ganganii si gazulite si bazaitoare de tot felul. Urma mai apoi un alt pod. Unul mai micut. La fel de carpit. Insa apa de sub el era un firicel mic. Si podul acela are multe multe amintiri cu noi. Iar dupa pod…e a doua sau a treia casa din sat, de pe dreapta. Podul acela nu-l mai stiu. Iar al doilea, de la intrarea in sat…vechea intrare…nu se mai foloseste. A cazut si…e transformat. Era atunci. E schimbat tot acum, iar magia se mai regaseste doar in amintiri.



Mi-e frica sa merg in pat. Frica, deoarece in ultimul timp m-am culcat destul de devreme si am dormit extrem de prost. Orice schimbare poate face rau. Chiar de schimbi raul cu binele. Chiar de iti schimbi programul, si nu te mai culci la 3 dimineata, ci la miez de noapte. Iar acum…astept sa se faca tarziu…beau ceai si mananc biscuiti. Imi amintesc cum faceam cate-o noapte de cafea. Imi amintesc cum…nu stiu ce faceam toata noaptea, insa cat de mult imi placea. Acum abia vad daca scriu corect. Casc. Scriu un cuvant la zece minute. Ma intreb de ce mai stau. Nu-mi raspund dar nici nu inchid nimic aici, nici nu ma ridic, nici nu ma indrept spre pat. Poate ca e lene. Sau poate ca e bluesul asta care actioneaza exact ca un formol asupra mea. N-are efect la suprafata. Sunt inconjurata de sticla si plastic. In fata laptopul, in dreapta monitorul de la cel vechi, in stanga televizorul. Spun asta fiindca imi place catelul din ultima reclama de la Pedigree si nu are nici o logica. Spun asta fiindca as schimba laptopul cu un prieten, monitorul cu un pick-up iar televizorul, curtea verde si catelul din reclama cu gradina mea mare cu flori. Si cu catelul acela. Care-mi place mult. N-as schimba cana cu albinute. Ci ora, si-acum ar fi fost un apus rosu sangeriu. Sau mov cu galben. Iar picioarele mi-ar fi atarnat cumva. Poate dintr-un leagan. Sau poate de pe hambarul acela.

De odaia de lemn

Ti-am mai zis. Mi-e cam frica sa intru aici. Poate nu frica..doar simt ca nu merit. Dar .. poate.. hmm...ma intreb cum ar fi de m-as simti aici ca acasa. Ti-am spus..nu mi se pare ca merit. Tacuta, ma simt bine aici. Dar cand...ma compar..cand ma vad...cand...hmm...
Aici totul e intunecat. Doar ecranul.... E gri cerul, e ora ceaiului englezesc..nu intra nimic prin ferestre...
Mama doarme. Totul sta. Nu se intampla nimic. Nu se aude mai nimic...doar...vibratii de afara, de masini sau de tramvai..un catel...o ciora, doua, poate. Si-atat. Nimic. Becul e stins. Iar toate obiectele din camera dupa care ma uit n-au culoare. Se vad. Dar nu sunt nici negre, nici galbene sau albastre sau rosii...sunt intunecate...si stau! Toate stau. O frunza nu se misca, o jucarie nu cade...nimic. Si totusi nu e noapte. E doar sambata dupa-amiaza. Cand nu pare sa existe nimic, decat o liniste incomensurabila si apasatoare, decat o somnolenta captivanta, un somn neodihnitor. Nici lumina, nici intuneric. Si ma gandesc, ca atat de usor ar fi sa aprind becul. Dar...lumina aceea ar fi obositoare. Si falsa. Si.. oarecum, cred ca imi place ca nu vad nimic cu claritate.

Povesti

Asculta mai multe audio Muzica


Odata…candva… 8septembrie 2009

Prelude imi aminteste de un film vechi romanesc. Nu unul anume. Nu foarte vechi. Suna a trecut romanesc. Plin de melancolie si saracie in sensul acela pozitiv adolescentin; gri dar frumos.

Kirlian Voyager m-ar descrie atunci cand imi pun in cap sa fac ceva. Cand sunt agitata si fac. Orice, chiar de asta se rezuma la a ma plimba pe strazi pustii in haine lalai ascultand ori muzica, tare, ori linistea noptii ce are atata energie in ea incat poate naste fel de fel de povesti. Iar ideea din inceput e una tare blanda pentru a spera in ea…stii…eu n-am sa mor niciodata. Iar prin asta nu exprim imortalitatea. Doar ca eu n-am sa mor asa cum crede lumea ca se intampla intamplarea asta….n-am vreo teorie sau vreo idee despre cum o fi; am doar siguranta ca n-am sa mor ca ei.

Steel for pappa. L-am visat aseara pe tata. Era schimbat, era voinic tare, era foarte foarte inalt. In piesa vad un apus de soare, unul linistit, de toamna. Calm si portocaliu. Dupa o durere mare. Dar il vad in zambet.
Cred ca simt si gandesc in imagini. O fi ciudat?

Bodies in the house next door. Imi place titlul. N-am cum sa ma detasez de titlu. N-are cum sa nu ma influenteze. Cred ca mai exista lucruri de care nu stim si pe care nu le vedem. Si pe care probabil n-o sa le aflam niciodata.

Forbidden tracks aceeasi stare cu a doua.

The first rain and you. Azi dimineata a plouat. Acum, cand rescriu, picura. E o zi tipica de toamna. Rece, gri, stropita din cand in cand. Si cu fel de fel de ganduri vagi despre el. Dar n-am cum zice thank you for this day. Fara a fi ironica, cel putin.

Severed – acalmie ce ma nelinisteste si-mi da o stare de frica. De ce urmeaza, preuspun.
Visam ca azi sa fie o zi insorita…de toamna, dar insorita. Voiam sa merg in parc, sa numar frunze de toamna, sa citesc, sa ma aline raze slabe printre crengi ce in curand vor deveni negre si umede. Dar e o zi gri si ploioasa, in care racoarea iti ajunge pana la oase…si-apoi atata e de greu sa scapi de ea…

Azi m-am facut prizoniera fara vlaga a patului. Si a muzicii ce-mi da o alta stare cu fiecare piesa. Insa din toate, asupra mea, cade un val asemanator mortii, o apasare de plumb, o dorinta de ochi inchisi sub caldura si adapostul paturii. E oboseala si dezamagire, ma simt uitata. Lasata aici sa zac. Intr-o linie de suflu fara fluctuatii, intr-o stare in care sunt si privesc la geam fara sa simt secundele ce trec. O stare de-un oftat adanc, prin care mi se confirma ca locul meu e aici, la adapost, uitata. De unde doar ochii mi-i scot sa vad daca cerul e tot gri.
Cantecele toate ma apasa. Imi strang inima. Imi stau pe umeri. Sau poate e doar o intamplare, poate inima mi-e stransa de alti clesti, iar cel ce-mi sta pe umeri e cerul. Dar fiind singurele ce se aud, sunetele primesc vina. Sau e rezultatul tuturor, luate impreuna. E si geamul, ce-mi arata doar acoperisuri ce odata demult erau albe, ce odata nu foarte demult erau insorite. Banuiesc ca timpul tot merge si tot merge. Batran, sprijinit in baston, dar nu se opreste foarte des. Poate doar pentru o gura de aer sau un sunet sau o privire….cand e soare iar copii colorati joaca sotron, sau poate atunci cand ninge cu fulgi mari si grei pe o straduta luminata de-un felinar portocaliu. In rest se aude bastonul cum tot loveste marmura alba. E un batranel simpatic…
Mi-am lasat fereastra deschisa, cu tot frigul ce vine. Caci bate vantul si-mi danseaza perdeaua. Chiar in fata mea. Si am impresia ca daca as avea un ac, si-as putea atinge cerul, sa-l sparg, ar incepe o ploaie de ore intregi, si l-as ajuta sa se descarce. Si-asa ar redeveni albastru. Din acela de copii.

Astazi…12 februarie 2010

Hello I’m Ben – iar nu ma pot desprinde de titlu. Imi place vioara. Imi e dor sa merg la concerte simfonice, n-am mai mers demult. Si-i pacat. E o stare cu totul aparte. In sala aia mare, in care se joaca atatea sunete, imbinate atat de magnific, ma cuprinde…parca o panica…parca…o uimire absolut doboratoare. De cat e de frumos si pur. Si cat e de diferit. Si cat de...uitat de lume e. Cumva. Poate ca Ben incearca sa se cunoasca. Oare nu asta incercam toti, toata viata ? e calm Ben. Daca asculta vioara asta. Sau .. poate sunt sunetele sufletului sau. Si sufletul meu are acorduri de vioara. Primavara, cand stau in iarba si ma ciufuleste vantul, si ma oreste soarele. Si e aer, pe care il respir cu o pofta ne mai vazuta. Si cand e zambet. Mult zambet, fie el si singur.

When the sky ends. E nelinistitoare melodia. Inceputul cel putin. Poate ca am mai scris de ea, nu mai stiu. Imi da o stare apasatoare. Nu e vorba de anotimp. E vorba de stare. Cerul se naruie chiar cand e de cel mai senin albastru. E ciudata si scurta. Poate ca asa si starea respectiva. Asa si eu – cand se termina, imi ridic ochii mai sus, si mai plini de viata – am mai zis asta...

Sunshine - Curaj. Si...speranta. Asta e. Si-un zambet pentru trecut, poate. Si...vis de viitor. Sau poate numai eu.

Running water. Ma intreb numai ce trebuie sa ai, sau cum trebuie sa te simti sa faci asa o muzica...sau...muzica in genere. Nu cred ca se potrivesc starile pe care le=au avut ei cu starile pe care mi le produc mie. Dar ce conteaza. Nu despre asta e vorba. Si-au asumat riscul. Nu cred ca ii...intristez. prin...felul in care ma fac pe mine sa ma simt melodiile astea. E cu doua sensuri arta. Ce faci si cum se primeste. De aici bogatia. E o minune arta, in general..

I believed in God – hm, trecut. Poate ca abis, poate ca libertate. Nu stiu…

That final week – Stii, ma intrebam daca ar fi fost mai usor de inteles daca aveau versuri. Dar nu cred.


Astazi, mai toata ziua, am mers, am fost, m-am dus si am venit. Dimineata mi-am inceput-o in cafenea. Ador cafeaua in fata si pixul in mana…am scris, m-am reintors putin la mine. Astazi a nins, a nins ca de poveste, a nins cu fulgi mari si grei…cu fulgi perfecti, caci natura ne arata perfectiunea in fiece clipa… Cu fulgi calzi a nins…Astazi am alergat cu Cofy prin zapada, si mi-au inghetat mainile jucandu-ma. Am ras astazi. Am ras cu albul de afara. Astazi mi-a fost bine.

Seara, am vazut The Last Samurai.
Aveam nevoie de o poveste. De…ceva altfel, de ceva magic, de mister, de necunoscut, de frumos. De puritate...si onoare...si ochi liberi si vant. Mult vant. Aveam nevoie de conversatii din acelea intre ochi. Fara un sunet macar. Spiritualitatea si cantul naturii...Un cais inflorit...un susur de izvor...
Am plans, cum fac de obicei, insa mereu din alte motive si din alte sentimente si din alte idei si din alte imagini...
Mi-ar place sa-mi scriu pe tocul usii, la casa aceea pe care o sa o am, cuvintele astea: I like to think I may have at last found some small measure of peace… that we all seek… and few of us ever find.
Prima oara m-am gandit la ele pe o piatra de mormant. Dar n-are cum. Eu n-am sa mor asa...
In prag de usa, usa sufletului meu, suna mai frumos. In pragul sanctuarului pe care o sa mi-l construiesc cu grija, suna mai cald. Cu mereu a mea urma de indoiala...caci de asta imi plac asa mult cuvintele de mai sus; lasa intrebari: poate ca e….poate ca nu e…?
N-as strica o floare cu lacrimile mele. N-as lasa-o sa ma atinga. Le las mereu sa se usuce pe obraz si pe gat. Nu se vad, si tocmai de aia arata atat de frumos in olginda. Oglinda cea mare de acasa ...
„The perfect blossom is a rare thing. You could spend your life looking for one, and it would not be a wasted life."


Şi înălţimea
e dureroasă depărtare

o pană frântă
preface zborul
în presupunere

în dragostea florilor
vântul hotărăşte.
V.B.