I see a hundren yellow ribbons 'round the old oak tree

Seara aceasta a fost a mea; felul acela de seara pe care n-am mai avut-o de mult. Parc de toamna,fosnet de frunze doar, casti cu Tapinarii si tigari. Si toate cele dimprejur ce-si alsa urmele in mine.
In dreapta e Teiul lui Eminescu. Nu ma deranjeaza ca el e luminat. Intunericul ar fi doar pentru mine.
Tapinarii – oamenii a caror cuvinte mi-au fost alaturi mereu in momentele grele.
Parcul e mult prea gol pentru frumusetea si linistea pe care o emana. Nimic nu misca acum. Poate doar frunzele inviorate de labutele vreunui catel ce-si cauta culcus. Frunze ce raspandesc aroma toamnei. Incep sa putrezeasca si sa devina una cu solul. Insa mireasma asta se gaseste rar si pentru putin timp. Poate doar si prin beciurile sau camarile bunicilor, pline cu mere si vin.
Prea putini se bucura de ce e aici si prea multi pierd momentele astea. Astea in care poti sta tu cu tine ; astea in care sa prinzi si tu miros de toamna ; astea in care sa intri in vorba cu necunoscuti ce te intreaba simpatic daca ai venit in parc sa te recreezi. Recreezi. Tu pe tine. Din nou. Sa te recreezi.
Cu toate astea, linistea e mult prea apasatoare pentru mine si nu renunt la casti. Cand se schimba cantecele linistea e sparta doar de un latrat sau de sunetele liliecilor. Am impresia ca si-au ales un singur copac din tot parcul asta. Eu doar pe acolo ii vad. Cel de pe colt.
Imi amintesc cum culegeam frunze de toamna cand eram mai micuta. Faceam un buchet atat de mare incat abia il puteam tine in mana. Stiu ca frunzele erau alese cu foarte mare atentie, dar nu mai retin criteriile exacte. Cautam perfectiunea in forma, dar cel mai mult imi placeau cele patate de diferite culori. Acasa, putine ajungeau inrte file de carti. Restul ramaneau mult, mult timp pe-o masa, pana de faramitau.
Din putinii ce-au venit, majoritatea se plimba. Din putinii ce stau pe banca, majoritatea scuipa seminte si rad galagios cu prietenii. Iar eu mi-am ales un locsor linistit, la adapostul umbrei si dau din piciorul pe care sta caietul in ritm de «Tie a yellow ribbon ». Iar in minte am imaginea unui copac cu o suta de fasii galbene prinse-n el.
As putea sta aici zile in sir, de n-ar fi nevoia de somn, de mancare sau apa. Asta e o altfel de hrana, mult mai vitala pentru mine. Mi-e bine aici si mi-e familiar. Stiu cu siguranta ca imi va fi dor de Iasi cand si daca voi pleca de aici...

seara...seara...

Cioburile inimilor noastre sunt speciale. De-un rosu aprins, dar cald. Catifelate, placute la atingere. Se naste un culcus perfect cand le punem alaturi. O inima mare, mare, care sa ne adaposteasca. Sa stam acolo cand ne e rau, sa depanam sclipici de lacrimi si note muzicale. Sa visam departe de frigul din exterior, sa imprastiem zambete in oglinzi, sa le primim inapoi inmiite. Sa fie mereu deschisa pentru noi, sa invatam sa avem grija de ea. Sa o hranim cu emotie si vin fiert si poezie. Si dragoste prieteneasca, si zambete. Multe, multe zambete!


"Eu ştiu cât sânt
De efemer —
Un fulg în vânt —
Dar până pier,
Vreau să te cânt!
Un cântec sfânt
Cum n-a sunat
Mai minunat
Nici pe pământ
Şi nici în cer…
Şi-atâta-ţi cer
În schimb, ca preţ:
Doar să zâmbeşti
Când trist, pe drum,
Îl întâlneşti
Pe cântăreţ —
Tu numai cum
Ştii să zâmbeşti!"
St. O. Iosif

something III

"Albul si negrul. Opuse total. Trecere brusca. Nu reusesc sa-mi dau seama cum e dunga dintre alb si negru. E alba sau e neagra ?
Ii cerusem Simonei ragaz de o luna. Fara nici un calcul, fara sa fi citit vreun articol prost dintr-o revista de duzina, intitulat «Uita de fostul partener in 10 pasi ». Doar impuls. Aveam nevoie doar de putina liniste ca sa ma reasez pe linia mea. Ea s-a tinut de promisiune si nu i-a oferit nici una dintre « noile mele date de contact ». Excursia ei in Anglia chiar a lungit termenul cu o jumatate de luna.
In oras patrunsese spiritul sarbatorilor de iarna, ce urmau sa vina. Rosu-sangeriu pretutindeni in reclame. Strazi gri insa, si cerul lui Bacovia. Era un contrast ciudat, aproape comic. Eu visam la zapada.
Cand l-am vazut in fata casei Simonei, am simtit o avalansa pornindu-se. Diferenta era, ca de aceasta data, avalansa nu venea peste mine, de undeva de sus, doborandu-ma. Nu. Venea din spate, a ipingea in bratele sale, ma impingea sa-l sarut cu patos, sa-l mangai, sa-l strang tare la piept. Am supravietuit. Am ramas dreapta, l-am salutat in acelasi mod in care imi salut noii vecini.
M-am gandit de multe ori la felul in care am sa ma port in situatia asta. Si normativ si intuitiv. N-am gasit insa raspunsuri ; nici la ce ar trebui sa fac, si nici la oare ce as face.
Avalansa a fost urmata de o stangacie uriasa. M-a rugat sa mergem undeva sa vorbim. De asta mi-era cel mai teama. Nu-l puteam refuza, insa mi-era si frica sa nu ma topesc. Mi-era ca am sa fiu ori prea moale, ori un sloi de gheata razbunator. Nu. Am fost sincera. Mi-am amintit frumosul, mi-am amintit uratul, am explicat cum mi-as explica mie in oglinda. Calm si senin. Atingerile sale ma dureau. L-am rugat sa se opreasca. L-am rugat sa ma lase sa trec peste tot ce-a fost. L-am rugat sa ma lase sa-l uit. Caci intr-adevar, asta imi doream."
scrieri anonime - noiembrie 2005